miercuri, 16 septembrie 2009

Austriacul, japoneza şi lele Frăsina – lecţii de antropologia diferenţei

Am revenit în Poeniţa cu emoţia fiului risipitor. Între timp, risipisem într-adevăr o mare cantitate de energie, timp şi resurse financiare în diferite proiecte care mă ţinuseră departe de satul de la poalele Făgăraşului, în care mai era o mînă de bătrîni care-şi trăiau a doua tinereţe în amintiri. În drum spre munţi, plănuisem să mă abat cei cîţiva kilometri care despart şoseaua naţională dintre Braşov şi Sibiu de dealurile care înconjoară Poeniţa. În plus, aflasem că satul, ai cărei membri se numărau la prima mea venire pe degetele de la o mînă, îşi deschisese hotarul şi căpătase, printr-un contract juridic de vînzare-cumpărare a unei case, profilul involuntar a ceea ce McLuhan numea, providenţial, „sat global”. Benefiaciarii contractului, un cuplu la fel de postmodern din epoca globalizării, format dintr-un austriac căsătorit cu o japoneză, se hotărîseră să-şi împartă destinul în satul românesc unde, aşa cum aveau să ne mărturisească mai tîrziu, aflaseră că se trăieşte, neatins de morbul stresului şi gălăgia cancerigenă, pînă la matusalemica vîrstă de 90 de ani.
Ajunsă în sat, aveam să trec repede de la orgia culinară la care mă supunea zilnic lele Frăsina, gazda mea, la politeţea culturală a schimburilor alimentare care aveau să inspire, ca o muză cu calităţi de bucătăreasă, întîlnirile cu cei doi aspiranţi străini la valorile biologice ale satului românesc. Aveam să străbat, astfel, drumul presărat cu tot soiul de bariere culturale între cele două case, traversînd munţii de plăcinte cu brînză şi mărar, cratiţele imense cu verze (varză ardelenească la cuptor, cu afumătură) şi oalele burtoase de ciorbă de fasole verde cu lapte prins, dreasă cu slană şi liniştită cu pahare de vişinată, al căror număr se pierdea în aburii discuţiei aprinse cu nea’ Sandu. Etapa următoare a maratonului alimentar avea să fie mîncarea ascetică a cuplului global, în casa cărora fusesem invitaţi pentru a aprecia preschimbările. Pe jumătate amuzat, pe jumătate încărcat de admiraţie, nea’ Sandu ne povestea despre felul, plin de curiozitate a celor doi străini, în care era „exploatat” în privinţa cunoştinţelor sale de botanică şi bucătărie românească. Astfel încît, ca-ntr-un adevărat mariaj cu natura, Ştefan şi Gyunko, cei doi venetici în Poeniţa, reuşiseră să găsească o întrebuinţare alimentară oricărei plante scăpate de suspiciunea necomestibilului, culminînd, spre hazul întregului sat, cu supa de morcov sălbatic care împînzea şanţurile.
Ajunşi în casa săsească a celor doi, refăcută după planurile asigurării unui confort rudimentar, aveam să mă minunez eu însămi de aspectul de muzeu antropologic al locuinţei, deschisă aproape oricărui curios. Fost şofer de autocar la diverse agenţii turistice din Austria, Ştefan colecţionase numeroase obiecte din peregrinările lui: piese de îmbrăcăminte din Tibet, diverse obiecte de cult din Japonia, cufere, vederi, tot felul de suveniruri din toate colţurile lumii, pe care acum le depozitase în podul transformat în mansardă, în care trona un Buddha bine hrănit. Vorbind o română destul de clară, pe care o expunea cu mîndrie în fraze lungi care să-i demonstreze calităţile lingvistice, Ştefan se lăuda cu cea mai bună „achiziţie” a tuturor călatoriilor, la care renunţase în favoarea unui trai „departe de lumea dezlănţuită”. Gyunko, care se mîndrea la rîndul ei cu statutul de consoartă şi „achiziţie rară”, începuse să rupă şi ea cîteva cuvinte pe româneşte, pe care, ca aparţinătoare a unei culturi cu limbă monosilabică, avea tendinţa să le „rupă” într-adevăr în cuvinte mai scurte, pe care mai apoi ascultătorul trebuia să le decodifice completîndu-le cu silabele lipsă. Necăjirea ei atunci cînd nu reuşea să materializeze în cuvinte ceea ce avea în gînd, concretizată într-o strîngere tăcută a pleoapelor sau o privire laterală, nesfîrşită şi încordată, stîrnea hazul tuturor şi mai ales al lui Ştefan, cu care vorbea într-o engleză melodioasă, cu îndulciri asiatice.
Invitaţi la masă, aveam să ne înfruptăm pustniceşte dintr-un ceai verde servit de Gyunko (care trăia, probabil, nostalgia sake-ului culturii ei). Ceaiul fusese îmbogăţit cu o pîine indiană (un fel de foi crocante, foarte subţiri şi foarte condimentate), care exprima o cu totul altă realitate materială a conceptului românesc de pîine, concretizată într-o cantitate care deseori scapă măsurii. Vizita se încheiase tîrziu în noapte, după discuţii interminabile, piperate de glumele lui Ştefan, care reuşea să surprindă în cel mai fin mod subtilităţile limbii române, ea însăşi un subiect inepuizabil. Plecasem de la gazdele noastre, care ne „petrecuseră”, româneşte, pînă în poartă, cu promisiunea întoarcerii vizitei şi a unei expoziţii culinare româneşti cu degustare, la casa lelei Frăsina. Gazda noastră, ca un antropolog cultural care nu poate dormi din cauza emoţiilor atunci cînd se află pentru prima dată în apropierea comunităţii pe care urmează să o cerceteze, avea să ne chestioneze sistematic şi aproape ştiinţific asupra obiceiurilor alimentare ale celor doi străini. Noaptea (pentru că „schimburile culturale” se prelungeau pînă tîrziu) avea să se încheie cu remarca demonstrativă a lelei Frăsina: „Mi-or adus şi mie d-ăştea, da’ n-am putut să mînc. Da’ plăcintele mele să vezi cum le-or mîncat!”. Plecăm la culcare cu puţin înainte de zori, înecaţi de sughiţurile rîsului. Ziua următoare se anunţa la fel de lungă prin întoarcerea vizitei, care ne transforma în gazde care-şi expun resursele culturale în faţa musafirilor.
A doua zi, încă din zori, eram prezenţi pe baricadele pregătirii unei mese cu caracter evident culturalo-demonstrativ. Pe altarul inter-culturalităţii urmau să fie sacrificate cîteva ciosvîrte sănătoase de oaie şi cîţiva mititei mari cît nişte cîrnaţi bavarezi, totul stropit cu vişinata şi pălinca lui nea’ Sandu, pe care ni le oferea, generos şi cu mîndrie, ca pe un însemn al bucuriei de a ne afla la aceeaşi masă (pe care o abandonasem însă în favoarea statului pe lîngă foc). Pe lele Frăsina, conştientă de superioritatea verzelor ei asupra oricărui tip de mîncare exotică, vizita celor doi n-o neliniştea la fel ca pe noi, care sufeream din cauza unui post auto-impus de teama de a nu împuţina cantitatea imensă a sacrificiului.
Spre seară, vocea melodioasă a lui Gyunko – „Tanti Frosino!” (un fel de a/o, la limita abia perceptibilă dintre cele două vocale) – ne vestea sosirea mult-asteptaţilor musafiri. Vegetarieni prin religie (un buddhism ale cărui urme se regăseau în podul casei), Ştefan şi Gyunko şi-au călcat repede pe inimă şi principii, cu delicateţea musafirului care ştie să se bucure de generozitatea gazdei sale. Peste cîteva ore, lipsa de obişnuinţă a lui Gyunko în a savura vişinata cu înghiţituri mici, care să-i păcălească tăria, se dedase la maramureşeanul obicei de a da băutura peste cap pentru a vedea cerul prin fundul paharului golit. Evident, totul spre hazul nostru şi mai ales al lui Ştefan, ale cărui remarci în limba română (pe care Gyunko încerca să le dezlege ca pe ghicitorile Sfinxului) arătau că îşi însuşise nu doar cunoştinţele lingvistice, ci toată încărcătura de amuzament a cuvintelor româneşti. Curînd, seara avea să se transforme într-un curs de alimentaţie tradiţională în care conferenţiam, pe rînd, fiecare, prezidaţi de lele Frăsina, ale cărei cunoştinţe ne umpleau de reverii culinare. Şi, cum era firesc, discuţiile aveau să se lărgească cu altele din categoria diferenţei, mergînd pînă la nedumerirea lelei atunci cînd cei doi musafiri şi-au exprimat convingerile religioase: „Şi cum adică, voi nu credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos care a mîntuit pe toată lumea?”. Răspunsul negativ avea să adîncească dilema: „Şi nici chiar în Dumnezeu Tatăl?”. Explicaţiile suplimentare cu privire la Buddha şi nirvana aveau să conducă, invariabil, spre simularea înţelegerii şi abandonul discuţiei în favoarea unui subiect care ne reunea sub aceeaşi zodie gurmandă. Ca şi în seara precedentă, aveam să plecăm tîrziu la culcare, ghiftuiţi de consecineţele benefice ale împrietenirii.
Ziua următoare, ca într-un adevărat potlatch local, Gyunko ne aducea o specialitate japoneză din fasole şi un soi de îndulcitor, ale cărei consistenţă şi aspect aveau să ne readucă în domeniul traducerii culturale a lelei Frăsina: „Parc-ar hi marmeladă.” Refuzul ei temporar de a gusta din ofrande exprima pe deplin nedumerirea din ajun: „Auzi tu, să stai lîngă biserică şi să nu calci acolo cînd bate cloporu’. Orice-ar zice ei de Buddha ăsta, da’ chiar nici la sfînta biserică...”. Ne-am amuzat de vorbele lelei Frăsina, dar îi înţelegeam pe deplin contrarierea: trecută prin puşcării, cu viaţă grea, trăită fără revolte, ci cu căutarea soluţiilor, oricît de grele sau riscante, de multe ori credinţa în Dumnezeu îi fusese singurul sprijin. Mai tîrziu, prinşi pe muchia abruptă a crestei munţilor, aveam să invocăm şi noi, pe tăcute, sprijinul pe care îl avusese ea.
Am plecat din Poeniţa cu sentimentul pe care trebuie să-l fi avut fiul înainte de călătoria care urma să-i risipească întreaga avere: fericită şi bogată, dar fără să ştiu ceea ce purtam cu mine. Lele Frăsina îmi transmisese, involuntar, întregul mesaj al rînduielii satului ei, pe care la rîndul ei o moştenise de la ai săi.

luni, 14 septembrie 2009

Procesul strigoilor

În urmă cu ceva ani, în timpul descinderii de cîteva zile în satul meu din capătul de sud al Olteniei, a trebuit să particip, din îndatoriri morale evidente, la înmormîntarea unei vecine care moşise mai bine de jumătate din sat. Cam imediat după ce începusem să merg la şcoală, concepusem o metodă originală de înviere, a cărei primă reuşită speram să fie răposata în cauză. Procedeul, testat, fără succes, din cauza lipsei instrumentarului – cum îmi plăcuse să-mi îndulcesc eşecul –, pe puii de găină de-o zi, care mureau de slăbănogeală şi pe care mai apoi îi înmormîntam îndurerată în fundul grădinii, se sfîrşise lamentabil, asta după ce o exasperasem pe mama timp de cîteva zile cu totala mea neglijenţă faţă de condiţiile de igienă impuse de o asemenea îndeletnicire. Moaşa Florica, în totală necunoştinţă de cauză faţă de planurile mele măreţe care o includeau în nomenclatorul marilor reuşite universale, îşi dictase singură mesajul postum de pe cruce, impunîndu-şi încă din timpul vieţii un apelativ pe care nimeni nu-l recunoştea ca atare. „S-a stins Albinuţa” – declama, îndurerat, epitaful mormîntului gol.
Nimic neobişnuit: apropierea morţii era în satul meu un fel de preludiu tragi-carnavalesc la care toată lumea, fără să ia nimic în serios, participa cu cea mai mare seriozitate. Unchiu’ Gicu, bolnav de multă vreme, dar care refuza cu ostentaţie să moară, disperîndu-i pe cei vii care aşteptau cu nerăbdare să împlinească cît mai repede rînduiala pomenilor, se obişnuise într-atît cu ideea morţii, încît îşi achiziţionase din timp un sicriu frumos de brad, pe care-l depozitase în podul casei. Ca un călugăr buddhist care face orice numai ca moartea să-i pară cea mai banală trecere de la o viaţă la alta, unchiu’ Gicu , mai ales la sugestiile nevestei exasperate de ocuparea inutilă a unui spaţiu pe care nu-şi permitea să-l irosească cu grijile unui om care nu se hotărăşte să moară, deşi ştie că, oricum, asta îl aşteaptă, îi găsise sicriului o întrebuinţare destul de eficientă: mini-pătul pentru grîu sau porumb. Într-un final, cicălit peste măsură de nerăbdarea nevestei de a se vedea cît mai curînd văduvă îndurerată care avea să-şi petreacă restul vieţii în culorile întunecate ale doliului (aşa cum cere rînduiala bătrînelor văduve), unchiu’ Gicu a murit pe neaşteptate, fără nici o dorinţă de lumînare. Tradiţionalul personalizat: „De ce murişi, Gicule? De ce plecaşi, Gicule? Ce mă fac eu acu’ fără tine?” fusese înlocuit cu un bocet plin de năduf, prin care da’ Genta îşi căina soarta pentru următorii şapte ani (pentru că rînduiala îi obligă pe cei vii să ia, printre primii, lumina de la Paşte pentru a le lumina pe lumea cealaltă calea celor morţi fără lumînare, rînduială de la care nu se pot abate, cu atît mai mult cu cît toate femeile din jur îţi ţin o socoteală mai strictă decît evidenţa ratelor la bancă): „De ce murişi, Gicule, fără lumînare? Că aşa făcuşi tu toată viaţa, numa’ nefăcute!”.
Pe de altă parte, eram obişnuiţi cu viii-morţi care îşi continuau viaţa nestingheriţi şi cu seninătate, asta după ce îşi celebrau moartea încă din timpul vieţii, făcîndu-şi „de vii” pomenile rînduite. O vreme, o privisem cu suspiciune pe tuşa Tudora, vecina care într-o sîmbătă invitase toată uliţa la pomana ei de şase săptămîni, cu cîţiva ani înainte de a muri, unde mîncasem colivă pe săturate şi băusem fără măsură suc de la dozatorul cofetarului din sat. De la o anumită vîrstă, pentru oameni era mai importantă respectarea rînduielii legate de moarte decît moartea ca atare.
Aşa că moartea moaşei Florica nu avea nimic metafizic în ea. Mai mult, venea în cel mai firesc mers al lucrurilor, cu care eram obişnuiţi, ca un fel de reprezentaţie pe care o cunoşteam cu toţii de la repetiţiile la care asitasem. Din lipsă de ocupaţie, mă aciuasem pe lîngă tata, care-şi descoperise un coleg de muncă dintr-un sat mai îndepărtat şi rudă cu vecina, cu care depăna, din motive impuse de context, amintiri comune, presărate cu amintiri despre răposată. După o discuţie în care reveneau cu înfrigurare spectrele perioadei celuilalt mare răposat naţional, colegul de conversaţie al lui tata îşi exprimase deodată temerile, întemeiate pe un spirit de observaţie pe măsură: „Ţăţica nu e cum trebuie. E moale şi transpiră, parc-ar fi vie. Eu cre’ că e strigoaică, ferească Dumnezeu! Da’ eu zic c-ar fi mai bine să-i facă ce trebuie.”. Deşi eram „obişnuită” cu strigoii de pe cînd eram mică (orice mort trecea, invariabil, prin vama acestei bănuieli), poveştile cu strigoi din satul meu luînd locul obişnuitelor poveşti cu zîne care se spun copiilor la culcare, am simţit cum mă trece un fior pe şira spinării. Şi, cu toate că nu eram din neamul ei (pentru că strigoii îşi limitează tendinţele „energo-antropofage” în perimetrul neamului, de unde îi aleg doar pe cei pe care i-au iubit cel mai mult), mă ştiam una dintre preferatele moşite ale vecinei şi începeam, ipohondric, să mă tem pentru viaţa mea. În plus, intimitatea trăirii cu cineva care poate fi „altfel” după moarte mi-ar fi tulburat nopţile atît de senine cînd mă bucuram din plin de un somn liniştit.
Totul a fost trecut sub tăcere, în parte din cauza prestigiului moaşei, femeie credincioasă, nelipsită de la biserică în toate zilele de sărbătoare şi, mai ales, în sîmbetele morţilor. Peste ceva timp, infarctul total neaşteptat al fiului (la mai puţin de cele şase săptămîni în care strigoiul are putere asupra celor vii) a luminat remarca de atunci a vărului clarvăzător. Într-un sat în care strigoii sînt la fel de numeorşi ca şi cei înscrişi în registrul stării civile, s-a găsit însă un om de bună credinţă care să rezolve problema în sensul rînduielii tradiţionale.
Peste ani, aveam să revin asupra strigoilor cu propriile mele instrumente ale anchetei de teren, ca studentă la secţia de etnologie a Facultăţii de Litere. Indignată de totala ignoranţă în materie de tradiţie a unor reporteri aflaţi în maratonul senzaţionalului, care „descoperiseră” cazuri de „canibalism” într-un sat din judeţul Dolj (ceea ce determinase judecata în instanţă şi condamnarea oamenilor îngroziţi de perspectiva acţiunii strigoilor, de către un judecător la fel de ignorant), hotărîsem să-mi dedic ultimul an de facultate care-mi mai rămăsese pînă la absolvire cercetării unui fenomen a cărui mediatizare pusese, nedrept, eticheta „retardului cultural” satelor care îşi continuau o tradiţie căreia tenhologia modernă nu îi putuse oferi răspunsuri sau soluţii valide.
Privită la început cu suspiciune chiar de cei care mă cunoşteau destul de bine (pentru că, uneori, e mai bine să nu tulburi astfel de chestiuni), insistasem în demersul meu de a găsi o interpretare care să poată justifica existenţa unor astfel de credinţe şi practici în inima civilizaţiei şi a epocii aselenizării televizate. Aveam să descopăr că, de fapt, nu sîntem singuri în acest univers al credinţelor, că şi francezii aveau strigoii lor, la fel cum Constantin Eretescu avea să-mi dezvăluie o întreagă lume de fantome, strigoi şi vrăjitoare în zgîrie-norii americani. Mai mult decît „simple supravieţuiri”, fosile ale unui „fond de gîndire păgînă”, credinţele în strigoi se dovedeau a fi marca unei logici sociale extrem de eficiente, al cărei rol era menţinerea coeziunii unui grup, mereu ameninţat cu disoluţia. Imagine prin excelenţă a „Celuilalt”, a diferenţei, a ieşirii din „rîndul lumii” şi călător între cele două lumi, strigoiul semnaliza nerespectarea sau lipsa de rînduială care tindeau să disipeze comunitatea. Acţiunea sa era astfel un fel de factor reglator pentru acei membri care ameninţau, prin comportamentul lor ieşit în afara normelor grupului, întregul echilibru al comunităţii.

Pînă la a ajunge la o înţelegere cu ei, strigoii mei aveau să-mi bîntuie ani în şir lecturile şi preocupările. În satul meu, aveam să fiu identificată chiar printr-o formulă care mă consacrase la limita dubiului: „fetiţa aia care tot întreabă de strigoi”. Redeschizînd „dosarul strigoilor” cu ceva timp în urmă, din raţiuni impuse de serviciu, mă redescopeream pe mine însămi, cea desprinsă de comunitatea din care plecasem. Mulţi dintre cei care fac parte din aceste comunităţi se transformă, ca şi mine, în „oameni fără loc”. Şi în mult prea mulţi pentru ca strigoii să mai poată trăi şi face datoria. Încet, dar sigur, strigoii încep să se comporte ca nişte morţi civilizaţi.

Tuşa Gica


„Aşa m-a rînduit Dumnezeu, vezi bine.”

Am vizitat-o iarăşi, cum fac de fiecare dată cînd merg în Oltenia. Prietenia noastră, suspectă pentru cei care nu ne cunosc, din cauza unei nesemnificative diferenţe de 60 de ani, s-a născut firesc cu cîţiva ani în urmă, ca o dragoste la prima vedere, în care „Celălalt” ţi se dezvăluie dintr-o dată, total, de parcă te-ai fi născut cu el de mînă sau ar fi fost tot timpul lîngă tine, într-o apropiere atît de intimă că nici nu l-ai observat pînă atunci.
Am prins-o în frigurile pregătirilor de iarnă, dar după o îmbolnăvire gravă care a ţinut-o departe chiar şi de biserică, de unde n-a lipsit decât de câteva ori în toată viaţa. E surprinsă să mă vadă, dar mă mustră repede: îi promisesem că vin încă de pe 4 septembrie; memoria ei mă îndeamnă să-mi găsesc tot timpul scuze. O iau în braţe, aşa cum fac de fiecare dată şi, ca de aceleaşi fiecare dăţi, începe să rîdă, ruşinată şi fericită: „Ho, fa, că nici Fane nu m-a pupat aşa ca tine!”. Începem să rîdem, iar eu mă simt iertată şi uşurată de povara de a o fi făcut să mă aştepte. O ajut să treacă pragul, ceea ce o face să mă strîngă de mînă şi să rîdă: „Uşurel cu fata dodii,/ Că dărîmă brîu’ sobii!”. Îi spun că am venit cu aparatul de fotografiat, să-i fac poze. Dincolo de imagini imprimate sau construite din puncte minuscule, nu am simţit niciodată nevoia să fac fotografii celor care sînt atît de prezenţi în viaţa mea, încît contemplarea trecutului sub forma unei fotografii să-mi trezească nostalgii sau să-mi liniştească doruri.
„Le-am povestit la Bucureşti de matale şi voiau să te vadă.”; „Şi s-au mirat de mine? Să le-arăţi poze, poate-mi găsăşti şi mie pe vro’unu pe-acolo, să mă măriţi şi pe mine.” Începem să rîdem. „Tuşă Gica, te-aş fi luat eu dacă eram bărbat, da’ nici aşa nu te dau!”. Rîde mocnit, dar revine la păsul ei de fiecare dată cînd vine vorba de măritiş. „Tu mai bine ţi-ai găsi vrun ţigan pe la noi, să nu mai stai plecată prin străini. S-o găsi vrunu să te ia.” Mă sustrag repede de la răspuns şi o întreb din nou de viaţa ei. Aproape de fiecare dată cînd ne vedem o pun să mi-o povestească, ca şi cum aş fi trăit lîngă ea. Şi de fiecare dată, parcă altfel, viaţa ei se desfăşoară în fragmente care luminează noi episoade care o bucură sau o întristează. Măritată la 14 ani, cînd încă era în clasa a IV-a primară, a trecut de la păpuşi direct la propriii copii. Pentru că avea mult pămînt, părinţii nu ar fi riscat să se mărite cu cine-i place. „Fane a fost şi bun, şi rău. Era bun, că-i plăcea munca şi nu se plîngea de prea multă. Da’ şi rău, că prea nu-i plăcea să meargă pe nicăieri. Da’ de-acu sînt 17 ani de cînd sînt singură. Ehe, tu nu-l ştii, n-aveai cum, prea erai mică.” Uneori, diferenţa dintre timpurile noastre mă face să simt că vieţile fiecăreia dintre noi au doar o mică perioadă comună, că restul nu este decît un soi de singurătate în care îţi trăieşti propriul trecut la timpul prezent.
„Şi cîţi copii ai avut matale, tuşă Gica?”, o întreb iarăşi, pentru că mă bucură bucuria ei de a vorbi despre copiii ei. „Cîte găuri la ciur şi-ncă trei pe-atît. Adică şase. Două fete şi patru băieţi. Da’ nu mai trăieşte decît unu’, Luci ăsta.” De fiecare dată sînt uimită de puterea ei de a-şi trăi viaţa cu bucuria trăirii, fără judecăţi, fără întrebări, fără dileme inutile. „Dumnezeu mi i-a luat, ca să-mi amintească greşelile mele de cînd eram tinără.” Acum vreo doi ani, atunci cînd ne-am întîlnit de Crăciun, era bucuroasă ca de obicei, fericită din orice motiv prin care-şi justifica viaţa. „Sînt bucuroasă, mi-a spus, da’ numa’ unu’ Dumnezeu ştie ce e-n sufletu’ meu. De-acu’ se fac şase săptămîni de cînd l-am îngropat pe Marcel.” Apoi a început să plîngă încet, parcă cu teamă să nu trezească ceva mai ascuns. A fost singura dată cînd am văzut-o plîngînd. Apoi şi-a şters lacrimile grele care i se scurgeau pe brazdele din obraz şi mi-a spus: „Da’ nu vreau să mînii pe Dumnezeu cu durerea mea.” A trecut prin multe, dar n-a renunţat niciodată la credinţa ei. Acum vreo doi ani, în postul Paştelui, şi-a rănit un picior în timp ce scotea aracii din vie şi a fost dusă la spital mai mult moartă decît vie. Îmi povesteşte, mîndră şi amuzată, cum un doctor tinerel, plin de bunăvoinţă, dar fără să cunoască socotelile ei ascunse, a rămas fără replică atunci cînd, la recomandarea lui (pentru că tuşa Gica ţinea un post aspru), „Mănîncă, mamaie, măcar un ou, că şi Dumnezeu mai închide ochii”, i-a răspuns hotărîtă: „Dom’ doctor, un ou nu mă face sănătoasă, da’ un ou mă spurcă.”. Şi raţionamentul ei, de dincolo de logica noastră modernistă, s-a dovedit valid: peste puţin timp ieşea din spital.
Mergem în vie, vrea să-mi arate munca ei de anul ăsta. Caută un băţ în care să se sprijine. „Ca să sperii cîinii cu el”, rîde. Îmi arată cu mîndrie vadurile de ardei şi vinete, viţele pline de struguri. „Nu ştiu cum oţi trăi voi acolo, în cutiile-alea. Să n-ai tu nici măcar o roşie în curticica ta... La ce etaj stai?”; „La 8.”; „Uălele, fată!”. Uimirea ei că stau „mai sus decît în vîrfu’ morii” o face să mă convingă, din experienţa ei, de anormalitatea vieţii de la oraş. „Odată am fost pe la Marcel, pe la Craiova. Mă mai lua pe-acolo, că, cică, mămică, mai vino şi matale pe la noi. Şi-ntr-o sară mă-ntreabă: «Auzi, mămică, da’ matale nu vreai să-ţi faci baie?»; «Ce să fac?»; «Baie.». Şi-am zis să fac şi eu de-asta, baie. Şi mi-a pregătit el acolo, copilu’, apa, tot. Da’ fa, fată, unde mă bag eu şi-odată mă apucă o ameţală, vezi bine, cre’ că de la mirosu’ ăla. Şi m-am dus aşa la fundu’ cădiţii ăleia sau albie, ce-o fi fost. Şi-a venit bietu’ copil şi m-a prins şi m-a ridicat aşa de subţiori şi m-a frecat, că nu-mi mai reveneam. Şi-am zis: las’ că tot mai bine la trocu’ meu, că nu e apa mea din fîntînă ca baia voastră!”. Mă amuză teribil povestea ei atît de sinceră, dar mă şi uimeşte şi întristează transformarea mea (de la copilul care umbla pe maidane şi se scălda în buduroaie la dependentul de (dis)confortul urban...).
Ne luăm cu alte vorbe, alte poveşti. Peste cîteva ore, la lăsarea serii, ne despărţim. Ca de fiecare dată, îmi spune la despărţire: „Sărut ochii.”. O iau în braţe şi-o strîng cît pot de tare, cît e ea de mică. „Ho, fa, că nici Fane nu m-a strîns aşa!”. Începem să rîdem şi-o eliberez din strînsoare. Din capătul uliţei, îi fac cu mîna pentru ultima dată. De după colţ, mă întorc să văd dacă mai este în poartă, petrecîndu-mă cu privirea. Nu mai mare decît o mînă de copil, continuă să stea în poartă, la fel de bucuroasă ca acum cîţiva ani, poate la fel ca acum cîteva zeci de ani, cînd avea vîrsta mea şi şase copii.

Stăi aşa, să-mi dau peste cap cîrpa asta, că-mi şade mai bine.

Aşa să mă tragi în poză!

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Ceahlau


Izvorul Muntelui, vedere spre creasta Ceahlaului (Claile lui Miron, Turnul lui Butu, Ocolasul mic, cabana Dochia)



Spre cabana Dochia, printre Claile lui Miron



Claia lui Miron (a mai mare)



Claile lui Miron



Constructia dacica si coloana dorica



Cabana Dochia




Detunatele



Cerberul de la Dochia



Detunatele, Cetatuia si Calugarii (stinga) si Piatra Lata a Ghedeonului (dreapta), in vale Izvorul Muntelui (vedere din fata cabanei Dochia)




Manastirea Schimbarea la Fata (linga cabana Dochia, traversind platoul)



Interiorul bisericii manastirii



Iustina (viitoarea stareta si ghidul nostru prin manastire) si mitropolitul Tati



Manastirea Schimbarea la Fata (Dochia)



Troitele manastirii



Piatra Ciobanului



Izvorul Muntelui



Vf. Toaca si Piatra Ciobanului



Vf. Toaca




Palaria sarpelui



Gentiene



Panaghia



Dupa raristea de jnepenis, vedere spre Izvorul Muntelui



Pietrele lui Baciu



Cusma Dorobantului (in departare - lacul Izvorul Muntelui)



Scorus



Spin de munte



Vedere spre Durau (coborind dinspre La Morminte)



Cabana Fintinele



Vedere de la cabana Fintinele spre Panaghia, Vf. Toaca si Piatra Ciobanului



Vedere spre Durau de la cabana Fintinele



Paznicul Fintinelelor




Popas in poiana Viezuri



Cascada Duruitoarea



Vedere din Durau spre Vf. Toaca si Panaghia




Durau




Noi, in Poiana Maicilor

Durau




Manastirea Durau