miercuri, 25 decembrie 2013

Tovarăşul a murit, trăiască democraţia!



Pe vremea aia mă bucuram că o aveam şi eu cu ceva la mînă pe mamaie, mai ales că băgase de seamă că mă poate speria cu „Treci acasă, vagaboando, că te spun lu’ mă-ta!”. Prea bine nu ştiam eu ce-nseamnă vagabond, că de cînd cu Tovarăşul orice vagabond era luat din drum şi băgat în fabrică unde muncea cu spor şi drag de muncă ca găina de pieptănat. Aşa că nimeni nu mai cutreiera aşa, teleleu, ca căţeaua lu’ Drugă, care de altfel era foarte vestită la noi în sat că umbla peste tot, dar care niciodată nu fusese cîine fără stăpîn, pentru că la noi toată lumea trebuia să aparţină cuiva. Că de-aia şi căţeaua era „a lu’” şi poate de-aia se şi supăra mamaie aşa rău de forfota mea prin sat, unde eram cunoscuţi ca „alde doamna Dorina” şi unde lumea ar fi putut zice că, uite, nepoată-sa e aşa ca căţeaua aia. Ceea ce de altfel nu mă prea deranja pe mine, pentru că aşa ajunsesem să cunosc toate uliţele satului, de la cimitir pînă pe vale, la lăieţi, unde mă opream deseori pentru o felie de mămăligă cu magiun. Şi, dincolo de faptul că mi-era cam frică de ei să nu-mi numere dinţii şi să crăp, nu mi-ar fi părut chiar-chiar aşa rău, pentru că odată îl văzusem pe Măru, un copil de-al lor, roşu şi frumos, aşezat în sicriu şi dus de toată lăieţimea în fustele lor colorate de crezusem că vor să-l însoare de mic copil la cimitir.

Dar bucuria mea a mai mare era să o pot şi eu ameninţa pe mamaie cu „Naa, naa, naa, naa, naaa, căăăă teee spuuun, că l-ai drăcuit, pe Tovarăşuuu!”, pentru că pe mamaie o apucau toate suduielile şi năduful cînd, prinsă în împleteala dantelăriilor ei, lumina se stingea brusc, sugrumată de o mînă nevăzută, de parcă cineva ar fi spionat special s-o inerveze pe ea, cum văzusem eu că spionau comuniştii în Pistruiatul. Că-l înjura pe nea Mărin de la lumină nu mi-era mie, că-n afară de faptul că ne citea contoarul nu ne era nicio rudă, dar să-l drăcuie pe Tovarăşul? Păi nu ne dădea el pîinea noastră în fiecare zi, cum ne învăţau la şcoală şi nu era el părintele patriei? Cu toate că ştiam prea bine că de fapt tata era ăla care se ducea în campanii agricole la treierat grîul şi nea Florescu îl măcina la moara de la cimitir, şi apoi brutarii de la brutăria din vale făceau pîine şi chiar lipii dacă te cunoşteai cu ei şi le dădeai comandă dinainte. Şi chiar dacă nu-l văzusem niciodată pe Tovarăşul venind noaptea la brutărie şi frămîntind cu mîinile lui de muncitor pîinea amestecată cu sudoare, ceea ce mă făcea să mă gîndesc un pic înainte să o mănînc, pentru că sudoarea mirosea urît a ulei de tractoare, mă gîndeam că sudoarea Tovarăşului trebuie să fi mirosit a pîine caldă, gata scoasă de sub ţest.

Şi chiar dacă nu pricepeam eu prea bine cum vine treaba cu paternitatea Tovarăşului, pentru că nu ştiam decît doi taţi – unul care era tata şi altul carele era în ceruri şi la care mamaie se ruga în fiecare seară –, mă gîndeam că trebuie să fi fost vreo treabă cu asta de vreme ce poza lui era pusă în faţa clasei ca icoana lui mamaie cu Iisus într-o grădină, aşezată sus pe perete sau ca poza cu tataie, care era şi el tot tată, tata lu’ mama. Aşa că şi eu mă bucuram s-o ştiu fricoasă pe mamaie de tatăl ăsta, Tovarăşul, nevăzut şi el decît la televizor şi la începutul abecedarului şi cărţii de matematică, chiar dacă n-aş fi spus-o niciodată, că nu eram chiar aşa pîrîcioasă.

Şi chiar dacă nu pricepeam eu prea bine nici treaba cu întovărăşirea, încercasem eu să mă dumiresc de una singură care-i diferenţa dintre alde Michi şi alde Florina, care mi-erau tovarăşi de joacă şi cu care puteam să ne scuipăm şi să ne-mpăcăm dup-aia fără nicio supărare, învăţătoarele, care şi ele ne erau tovarăşe, dar care te luau la beţe sau chiar îţi răsuceau coadele de simţeai cum te trec fiorii pînă-n vîrful degetelor de la picioare, cum făcea tovarăşa Lenuţa, sau care te puneau să-ţi pocneşti tovarăşul de bancă chiar dacă nu te certasei cu el, ca tovarăşa Victoriţa care obosea să te bată şi dădea treaba la alt tovarăş mai mic, şi Tovarăşul, care era unul şi care avea grijă de toţi, de credeam că i se învîrt ochii în portret ca la un fel de poză cu o femeie de pe portofelul lui mama, care îţi făcea cu ochiul dacă o priveai dintr-o anumită poziţie. Şi mă gîndisem eu că treaba cu tovărăşia trebuie să fi fost şi ea cu gradele ei, adică unii trebuie să fi fost mai tovarăşi decît alţii, chiar dacă toţi trăiam în colectiv, ca vitele de la ceape. Pentru că toate erau ale tuturor, iar oamenii trăiau în tovărăşie şi munceau în tovărăşie la colectiv sau la cooperativă, şi nimic nu se făcea aşa, de capul tău, în care ai fi putut avea doar tărîţe de dat la porci, cum ne ziceau tovarăşele la şcoală.

Şi chiar dacă nu prea mi-era mie dragă tovărăşia cu tovarăşele învăţătoare, de Tovarăşul mi-era drag, că era de la noi din judeţ şi odată chiar fusese cît pe ce să treacă pe la şoseaua naţională, chiar dacă era ocupat să facă pîinea pe la toate brutăriile din ţară ca s-avem noi în fiecare zi. Şi mă-mbrăcaseră în costum naţional ca să-l întîmpin cu pîine şi cu sare, de parcă unui Tovarăş ca lui, la cît muncea şi care făcea asta în fiecare zi, asta îi lipsea, cînd de fapt ar fi trebuit să-l întîmpine cu muşchi ţigănesc şi ciocolate şi gume ţigarete luate pe sub mînă, să vadă şi el că ne e drag de el. Dar poate de-aia îi şi dădeau pîine şi sare ca la ţiganii cei mai săraci, pentru că poate de-asta n-avea el şi cu nevasta lui la cît muncea pentru noi.

Aşa că atunci cînd mamaie, care nici măcar nu voia să se ţină de tovarăşă cu el şi care tot de „doamnă” era ştiută în sat, zicea că „Fir-ai al dracului, Mărine, cu Ceauşescu tău cu tot!”, mă gîndeam că se poartă şi ea ca celelalte tovarăşe, ca pe vremea cînd era şi ea învăţătoare la şcoală, şi unde te strigau numai: „Mihală!”, „Mutu!”, „Pomană!”, de-ar fi putut să răspundă şi mama, şi tata, şi Lorelei dacă erau acolo, că nu ştiai dacă eşti tu sau unul de-ai tăi. Şi măcar dacă mamaie l-ar fi drăcuit şi ea cu Nicolae parcă n-ar fi fost chiar aşa rău, că doar de-aia era aşa doamnă cum o ştiau toţi.

Dar toată treaba se schimbase brusc, de parcă Dumnezeu se săturase şi o luase de la capăt cu lumea, în alte şapte zile, cum ne povestea naşa Gheorghiţa, cînd venea pe la noi în vizită cu cartofi copţi, că făcuse Dumnezeu la începutul lumii. Atunci mai rămăsese doar puţin pînă la Crăciun şi noi tăiasem porcul, ca s-avem ce pune pe masă, nu ca toţi sărăntocii pămîntului. În zilele alea făcusem potecă nouă la alde Costina la cît ne dusesem la ea să vedem la televizor, că Sportul nostru se defectase, şi se transmitea Revoluţia, un fel de film puţin mai nepalpitant decît Pistruiatul care se dădea la cămin, dar orişicum mai serios pentru că avea mai mulţi morţi şi oamenii păreau chiar speriaţi de-adevăratelea. Şi oricum filmul cred că era adevărat pentru că nenea Paul şi cu tanti Daniela se mutaseră de la ei din cartier, din Valea Roşie, la tanti Măriuţa în Craioviţa, pentru că la ei se trăgea şi ar fi putut să găurească ceva pe-acolo. Şi apăreau la televizor tot felul de tovarăşi noi, care vorbeau la fel de nervos ca Tovarăşul cel mare, care acum nu prea mai apărea la televizor. Şi cînd au zis că l-au prins pe Tovarăşul noi tocmai pîrleam porcul şi mama a început să plîngă, de n-am ştiut dacă plînge că-i părea rău de Tovarăşul sau jelea porcul căruia trebuia să-i facem pomana. Dar bănuisem eu că are de-a face cu Tovarăşul, pentru că pomana porcului ne plăcea la toţi şi nimeni nu se gîndise niciodată că porcul pe care-l prăjeam în tigaie, chiar dacă îl numisem Gheorghiţă Mihală, era unul de-ai noştri. Şi-ncercasem eu să o opresc din jelit că „Lasă, mamă, că scapă el Tovarăşul!”, dar vezi bine că n-o nimerisem, pentru că mă pocnise de parcă eu i-aş fi făcut ceva Tovarăşului. Şi cînd îmi zisese că „Acu de ce plîngi, doar nu l-ai omorît pe Cristos!”, mă gîndisem că poate chiar am făcut asta, chiar acum, înainte să se nască, ca să-mi cumpăr îngheţate şi fursecuri în formă de ciupercă de la nea Costel Cofetaru, şi poate tot eu l-am vîndut pe Tovarăşul şi nici măcar nu ştiam ce făcusem. Că la o adică dacă vreo tovarăşă de la şcoală m-ar fi luat la-ntrebări şi la-nvîrtit părul în cap aş fi recunoscut orice, şi ce-am visat, şi ce-am făptuit fără să fac. Că aşa era la şcoală, dacă te luau la ochi, dup-aia mereu dădeau vina pe tine şi trebuia să recunoşti ce n-ai făcut, că altfel te luau la beţe şi nu se mai terminau pînă la pauză.

Dar treaba cea mai urîtă cu revoluţia era că ajunsesem să-mi fie frică să mai primesc colivă de pomană de la alde tuşa Tudora şi tuşa Mărina, care erau ele cam rele de felul lor, dar făceau colivă bună. Şi asta pentru că la televizor ziceau că umblă terorişti deghizaţi în babe cu colivă unde ascund pistoale, de nimeni nu îndrăznea să-i facă o colivă de pomană Tovarăşului, chiar dacă pînă şi porcului îi făcusem una. În anul ăla, am atîrnat crengi de brad, pentru că probabil teroriştii furaseră toţi brazii din lume ca să-mpodobească ei la tot neamul lor de bucurie că l-au împuşcat pe Tovarăşul şi nimeni nu-mi explicase dacă Moş Gerilă, care venea de Crăciun în fiecare an, fusese şi el împuşcat odată cu Tovarăşul, pentru că dintr-odată venise alt moş, Moş Crăciun, tot aşa cum alţi tovarăşi luaseră locul Tovarăşului cel mare.

De Tovarăş nu mi-a fost aşa dor, pentru că am putut să ne ducem la şcoală fără uniforma de supraelastic în care transpirai şi cînd era frig şi pentru că am terminat treaba cu tovărăşia cu doamnele de la şcoală, care oricum nu-mi fuseseră tovarăşe decît aşa, cu numele, dar nici ăla decît de familie, dar nici acum nu m-am dumirit încă dacă cineva l-a împuşcat pe Moş Gerilă şi cine-a furat atunci toţi pomii de iarnă, de am trăit Crăciunul cu daruri numai de morţi, de parc-ar fi fost Vinerea Paştelui.