joi, 3 octombrie 2013

De ce cred în icoane


Spre ruşinea mea, nu sînt o credincioasă care să respecte rînduiala mersului la biserică mai mult decît rutina meselor zilnice, aşa cum ar trebui să fie orice credincios. Mai mult mă frămîntă îndoielile, iar întrebările îmi sînt mai numeroase decît căutările. 

Însă acum cîţiva ani, la coborîrea din munţi, am înnoptat pentru cîteva zile în Cîrţişoara, unde lele Victoria, gazda noastră, m-a tratat de umflăturile picioarelor cu frunze de varză bătute cu cărămida. Din vorbă în vorbă, lele Victoria, a cărei casă avea pereţii împodobiţi cu icoane pe sticlă, cum au mulţi oameni din Ţara Făgăraşului, ne-a povestit cum au venit domni de la judeţ care i-au pus icoanele pe liste şi le-au băgat la patrimon. Au mai venit şi alţii, care au încercat s-o ademenească chiar cu o sută de milioane (pe vremea aia echivalentul salariului meu pe vreo doi ani), însă lele Victoria, a cărei fiică era bolnavă de cancer, ştiuse ea mai bine: „Dragă domnilor, eu v-aş da-o, că-s bătrînă şi copiii n-o vor, dar ce să fac cu banii? Dacă dumneavoastră îmi scapaţi copilul, atunci v-o dau pe degeaba! Dar altminteri, mai de folos îmi e icoana.”

La puţină vreme, fata lelei Victoria a murit de cancer, aşa cum spuseseră doctorii. Însă bătrînica ne spusese deja, ca în legendele cu broscuţa şi Maica Domnului: „Şi chiar de n-o mai fi fata, icoana tot îmi e mai de folos. Că uite, şi Măicuţa a avut un Fiu şi L-a pierdut.”

Nu ştiu dacă lele Victoria o mai trăi sau nu şi dacă domnii au luat deja icoana. Dar acum cred cu tărie că tocmai minunea pe care credinţa asta a lelei a dezvăluit-o ochilor mei mă poate cumva vindeca şi pe mine de necredinţă.

Colţ din camera bună în casa doamnei Maria Poenariu din Laz (jud. Alba), pictor iconar


Despre ţăranul român, cu dragoste şi tristeţe



Despre ţăranul român se scrie azi mai mult aproape decît despre orice altceva. Toată lumea vrea să se apropie de „rădăcini”, să-şi cunoască „originile”, să trăiască „autentic”, să dezgroape lada de zestre. Dar nu oricum, ci după reguli proprii.

Ca şi bunul sălbatic sau canibalul la băştinaşii teritoriilor nou descoperite, „ţăranul român” nu exprimă nici pe departe o realitate, ci un concept. Chiar dacă n-o vedem, el este Celălalt – Străinul – pentru orăşeanul modern sătul de poluare, aglomeraţie, fast-food. Astfel că ţăranul, pus la colţ de regimurile trecute (nu doar comunist, ci chiar şi cele de dinainte) ca retrograd, neigienic, superstiţios, cu obiceiuri barbare (Jujeul sau Tărbaca cîinilor, dezgroparea strigoilor, împunsul inimii şi clatirea batistei cu sînge din inima strigoiului într-un pahar cu apă pentru a fi băută sau, mai mult, friptul unei bucăţele din inima strigoiului şi amestecată cu mîncare drept leac pentru bolnav – sînt doar cîteva exemple), care mai crede că soarele se învîrteşte în jurul pămîntului sau că Dumnezeu a făcut pămîntul dintr-un boţ de nisip, trebuie să ne salveze astăzi de toate frustrările noastre moderne şi postmoderne. Ţăranul musai să fie autentic, să trăiască în armonie cu natura şi să dea sens tuturor lucrurilor pe care le face, să fie „cuminte” şi blînd, ospitalier şi mereu cu o vorbă înţeleaptă, să mănînce sănătos şi să se îmbrace în haine făcute de mîna lui. „Departe de lumea dezlănţuită”, ţăranul român trebuie să şadă la gura sobei, depănînd poveşti şi torcînd fuioare, cu oroare pentru nou şi străin de kitsch.

Despre mizeria realităţii destinaţiilor turistice exotice din lumea a treia s-a tot scris. La fel despre clişeele care înconjoară populaţia lor nativă. Începînd cu Rîmul de la care ne tragem, am învăţat şi noi cum să clişeizăm, simplificăm, etichetăm, idealizăm.

Am cunoscut mulţi ţărani şi eu însămi am fost crescută la ţară, într-un sat pe care mi-l amintesc ca pe un rai din care m-au izgonit vremurile, schimbîndu-l. Cu toţii avem un rai al trecutului la care aspirăm, însă tăierea lui după tiparul idealurilor noastre îl îndepărtează de realitate. Ţăranul român de azi, atît cît a mai rămas din el după exodul în Italia, Spania şi alte locuri pe care – ca şi noi satul lui acum pustiu – şi le-a reprezentat ca pe un pămînt promis, trăieşte în mizerie, neputincios să-şi lucreze pămîntul dat la asociaţii sau la arendă, înconjurat de plastic, şchiop, orb, cocoşat. Are neajunsurile, patimile şi darurile lui, ca orice om viu. Ţăranul văzut de departe e un ţăran care-şi munceşte pămîntul în straie de sărbătoare, deşi în realitate niciodată n-a purtat astfel de straie la cîmp sau peste zi. Văzut de aproape, poartă însă haine ieftine chinezeşti cumpărate de la magazinul cu 1 leu orice produs, gata să-şi vîndă hainele de sărbătoare, cusute de mînă şi păstrate pentru înmormîntare, pentru a mai supravieţui o vreme înainte de a-şi da duhul, cumpărîndu-şi parizer sau salam cu soia.

Mulţi dintre ei, aşa neajunşi cum sînt, vin însă ca din altă lume, cu povestea satului lor din trecut cu tot, dar poartă cu ei toată  tristeţea, singurătatea şi sărăcia satului de azi. Şi dacă am ajuns să preţuim ce-a făcut el odată, dar acum el însuşi dispreţuieşte, este pentru că noi sîntem cei care avem nevoie de refugii, de valori, de ceva „înrădăcinat”, stabil, fără însă să ne raportăm la o realitate. Între timp însă, ţăranul român încearcă din răsputeri să supravieţuiască realităţii, neadaptîndu-se idealului nostru. 

P.S. Am scris asta dintr-o mare tristeţe: atunci cînd merg în satele româneşti (de care acum mi-e dor şi unde mi se pare că e raiul pe pămînt) nu regăsesc aproape nimic din discursurile intelectualiste, cu aer sămănătorist, de azi. Eu însămi mă regăsesc deseori ispitită de Morgana asta a ţăranului român, pentru că am nevoie, nu doar ca etnolog, ci ca fiinţă trăitoare în istorie, de repere şi valori stabile. Cred însă cu tărie că doar atunci cînd o să dăm la o parte lanterna asta magică prin care privim satul românesc din depărtare şi o să-l vedem cum e în realitate o să putem cu adevărat să-l înţelegem şi, IDEAL, să-l ajutăm.