În urmă cu ceva ani, în timpul descinderii de cîteva zile în satul meu din capătul de sud al Olteniei, a trebuit să particip, din îndatoriri morale evidente, la înmormîntarea unei vecine care moşise mai bine de jumătate din sat. Cam imediat după ce începusem să merg la şcoală, concepusem o metodă originală de înviere, a cărei primă reuşită speram să fie răposata în cauză. Procedeul, testat, fără succes, din cauza lipsei instrumentarului – cum îmi plăcuse să-mi îndulcesc eşecul –, pe puii de găină de-o zi, care mureau de slăbănogeală şi pe care mai apoi îi înmormîntam îndurerată în fundul grădinii, se sfîrşise lamentabil, asta după ce o exasperasem pe mama timp de cîteva zile cu totala mea neglijenţă faţă de condiţiile de igienă impuse de o asemenea îndeletnicire. Moaşa Florica, în totală necunoştinţă de cauză faţă de planurile mele măreţe care o includeau în nomenclatorul marilor reuşite universale, îşi dictase singură mesajul postum de pe cruce, impunîndu-şi încă din timpul vieţii un apelativ pe care nimeni nu-l recunoştea ca atare. „S-a stins Albinuţa” – declama, îndurerat, epitaful mormîntului gol.
Nimic neobişnuit: apropierea morţii era în satul meu un fel de preludiu tragi-carnavalesc la care toată lumea, fără să ia nimic în serios, participa cu cea mai mare seriozitate. Unchiu’ Gicu, bolnav de multă vreme, dar care refuza cu ostentaţie să moară, disperîndu-i pe cei vii care aşteptau cu nerăbdare să împlinească cît mai repede rînduiala pomenilor, se obişnuise într-atît cu ideea morţii, încît îşi achiziţionase din timp un sicriu frumos de brad, pe care-l depozitase în podul casei. Ca un călugăr buddhist care face orice numai ca moartea să-i pară cea mai banală trecere de la o viaţă la alta, unchiu’ Gicu , mai ales la sugestiile nevestei exasperate de ocuparea inutilă a unui spaţiu pe care nu-şi permitea să-l irosească cu grijile unui om care nu se hotărăşte să moară, deşi ştie că, oricum, asta îl aşteaptă, îi găsise sicriului o întrebuinţare destul de eficientă: mini-pătul pentru grîu sau porumb. Într-un final, cicălit peste măsură de nerăbdarea nevestei de a se vedea cît mai curînd văduvă îndurerată care avea să-şi petreacă restul vieţii în culorile întunecate ale doliului (aşa cum cere rînduiala bătrînelor văduve), unchiu’ Gicu a murit pe neaşteptate, fără nici o dorinţă de lumînare. Tradiţionalul personalizat: „De ce murişi, Gicule? De ce plecaşi, Gicule? Ce mă fac eu acu’ fără tine?” fusese înlocuit cu un bocet plin de năduf, prin care da’ Genta îşi căina soarta pentru următorii şapte ani (pentru că rînduiala îi obligă pe cei vii să ia, printre primii, lumina de la Paşte pentru a le lumina pe lumea cealaltă calea celor morţi fără lumînare, rînduială de la care nu se pot abate, cu atît mai mult cu cît toate femeile din jur îţi ţin o socoteală mai strictă decît evidenţa ratelor la bancă): „De ce murişi, Gicule, fără lumînare? Că aşa făcuşi tu toată viaţa, numa’ nefăcute!”.
Pe de altă parte, eram obişnuiţi cu viii-morţi care îşi continuau viaţa nestingheriţi şi cu seninătate, asta după ce îşi celebrau moartea încă din timpul vieţii, făcîndu-şi „de vii” pomenile rînduite. O vreme, o privisem cu suspiciune pe tuşa Tudora, vecina care într-o sîmbătă invitase toată uliţa la pomana ei de şase săptămîni, cu cîţiva ani înainte de a muri, unde mîncasem colivă pe săturate şi băusem fără măsură suc de la dozatorul cofetarului din sat. De la o anumită vîrstă, pentru oameni era mai importantă respectarea rînduielii legate de moarte decît moartea ca atare.
Aşa că moartea moaşei Florica nu avea nimic metafizic în ea. Mai mult, venea în cel mai firesc mers al lucrurilor, cu care eram obişnuiţi, ca un fel de reprezentaţie pe care o cunoşteam cu toţii de la repetiţiile la care asitasem. Din lipsă de ocupaţie, mă aciuasem pe lîngă tata, care-şi descoperise un coleg de muncă dintr-un sat mai îndepărtat şi rudă cu vecina, cu care depăna, din motive impuse de context, amintiri comune, presărate cu amintiri despre răposată. După o discuţie în care reveneau cu înfrigurare spectrele perioadei celuilalt mare răposat naţional, colegul de conversaţie al lui tata îşi exprimase deodată temerile, întemeiate pe un spirit de observaţie pe măsură: „Ţăţica nu e cum trebuie. E moale şi transpiră, parc-ar fi vie. Eu cre’ că e strigoaică, ferească Dumnezeu! Da’ eu zic c-ar fi mai bine să-i facă ce trebuie.”. Deşi eram „obişnuită” cu strigoii de pe cînd eram mică (orice mort trecea, invariabil, prin vama acestei bănuieli), poveştile cu strigoi din satul meu luînd locul obişnuitelor poveşti cu zîne care se spun copiilor la culcare, am simţit cum mă trece un fior pe şira spinării. Şi, cu toate că nu eram din neamul ei (pentru că strigoii îşi limitează tendinţele „energo-antropofage” în perimetrul neamului, de unde îi aleg doar pe cei pe care i-au iubit cel mai mult), mă ştiam una dintre preferatele moşite ale vecinei şi începeam, ipohondric, să mă tem pentru viaţa mea. În plus, intimitatea trăirii cu cineva care poate fi „altfel” după moarte mi-ar fi tulburat nopţile atît de senine cînd mă bucuram din plin de un somn liniştit.
Totul a fost trecut sub tăcere, în parte din cauza prestigiului moaşei, femeie credincioasă, nelipsită de la biserică în toate zilele de sărbătoare şi, mai ales, în sîmbetele morţilor. Peste ceva timp, infarctul total neaşteptat al fiului (la mai puţin de cele şase săptămîni în care strigoiul are putere asupra celor vii) a luminat remarca de atunci a vărului clarvăzător. Într-un sat în care strigoii sînt la fel de numeorşi ca şi cei înscrişi în registrul stării civile, s-a găsit însă un om de bună credinţă care să rezolve problema în sensul rînduielii tradiţionale.
Peste ani, aveam să revin asupra strigoilor cu propriile mele instrumente ale anchetei de teren, ca studentă la secţia de etnologie a Facultăţii de Litere. Indignată de totala ignoranţă în materie de tradiţie a unor reporteri aflaţi în maratonul senzaţionalului, care „descoperiseră” cazuri de „canibalism” într-un sat din judeţul Dolj (ceea ce determinase judecata în instanţă şi condamnarea oamenilor îngroziţi de perspectiva acţiunii strigoilor, de către un judecător la fel de ignorant), hotărîsem să-mi dedic ultimul an de facultate care-mi mai rămăsese pînă la absolvire cercetării unui fenomen a cărui mediatizare pusese, nedrept, eticheta „retardului cultural” satelor care îşi continuau o tradiţie căreia tenhologia modernă nu îi putuse oferi răspunsuri sau soluţii valide.
Privită la început cu suspiciune chiar de cei care mă cunoşteau destul de bine (pentru că, uneori, e mai bine să nu tulburi astfel de chestiuni), insistasem în demersul meu de a găsi o interpretare care să poată justifica existenţa unor astfel de credinţe şi practici în inima civilizaţiei şi a epocii aselenizării televizate. Aveam să descopăr că, de fapt, nu sîntem singuri în acest univers al credinţelor, că şi francezii aveau strigoii lor, la fel cum Constantin Eretescu avea să-mi dezvăluie o întreagă lume de fantome, strigoi şi vrăjitoare în zgîrie-norii americani. Mai mult decît „simple supravieţuiri”, fosile ale unui „fond de gîndire păgînă”, credinţele în strigoi se dovedeau a fi marca unei logici sociale extrem de eficiente, al cărei rol era menţinerea coeziunii unui grup, mereu ameninţat cu disoluţia. Imagine prin excelenţă a „Celuilalt”, a diferenţei, a ieşirii din „rîndul lumii” şi călător între cele două lumi, strigoiul semnaliza nerespectarea sau lipsa de rînduială care tindeau să disipeze comunitatea. Acţiunea sa era astfel un fel de factor reglator pentru acei membri care ameninţau, prin comportamentul lor ieşit în afara normelor grupului, întregul echilibru al comunităţii.
Pînă la a ajunge la o înţelegere cu ei, strigoii mei aveau să-mi bîntuie ani în şir lecturile şi preocupările. În satul meu, aveam să fiu identificată chiar printr-o formulă care mă consacrase la limita dubiului: „fetiţa aia care tot întreabă de strigoi”. Redeschizînd „dosarul strigoilor” cu ceva timp în urmă, din raţiuni impuse de serviciu, mă redescopeream pe mine însămi, cea desprinsă de comunitatea din care plecasem. Mulţi dintre cei care fac parte din aceste comunităţi se transformă, ca şi mine, în „oameni fără loc”. Şi în mult prea mulţi pentru ca strigoii să mai poată trăi şi face datoria. Încet, dar sigur, strigoii încep să se comporte ca nişte morţi civilizaţi.
Nimic neobişnuit: apropierea morţii era în satul meu un fel de preludiu tragi-carnavalesc la care toată lumea, fără să ia nimic în serios, participa cu cea mai mare seriozitate. Unchiu’ Gicu, bolnav de multă vreme, dar care refuza cu ostentaţie să moară, disperîndu-i pe cei vii care aşteptau cu nerăbdare să împlinească cît mai repede rînduiala pomenilor, se obişnuise într-atît cu ideea morţii, încît îşi achiziţionase din timp un sicriu frumos de brad, pe care-l depozitase în podul casei. Ca un călugăr buddhist care face orice numai ca moartea să-i pară cea mai banală trecere de la o viaţă la alta, unchiu’ Gicu , mai ales la sugestiile nevestei exasperate de ocuparea inutilă a unui spaţiu pe care nu-şi permitea să-l irosească cu grijile unui om care nu se hotărăşte să moară, deşi ştie că, oricum, asta îl aşteaptă, îi găsise sicriului o întrebuinţare destul de eficientă: mini-pătul pentru grîu sau porumb. Într-un final, cicălit peste măsură de nerăbdarea nevestei de a se vedea cît mai curînd văduvă îndurerată care avea să-şi petreacă restul vieţii în culorile întunecate ale doliului (aşa cum cere rînduiala bătrînelor văduve), unchiu’ Gicu a murit pe neaşteptate, fără nici o dorinţă de lumînare. Tradiţionalul personalizat: „De ce murişi, Gicule? De ce plecaşi, Gicule? Ce mă fac eu acu’ fără tine?” fusese înlocuit cu un bocet plin de năduf, prin care da’ Genta îşi căina soarta pentru următorii şapte ani (pentru că rînduiala îi obligă pe cei vii să ia, printre primii, lumina de la Paşte pentru a le lumina pe lumea cealaltă calea celor morţi fără lumînare, rînduială de la care nu se pot abate, cu atît mai mult cu cît toate femeile din jur îţi ţin o socoteală mai strictă decît evidenţa ratelor la bancă): „De ce murişi, Gicule, fără lumînare? Că aşa făcuşi tu toată viaţa, numa’ nefăcute!”.
Pe de altă parte, eram obişnuiţi cu viii-morţi care îşi continuau viaţa nestingheriţi şi cu seninătate, asta după ce îşi celebrau moartea încă din timpul vieţii, făcîndu-şi „de vii” pomenile rînduite. O vreme, o privisem cu suspiciune pe tuşa Tudora, vecina care într-o sîmbătă invitase toată uliţa la pomana ei de şase săptămîni, cu cîţiva ani înainte de a muri, unde mîncasem colivă pe săturate şi băusem fără măsură suc de la dozatorul cofetarului din sat. De la o anumită vîrstă, pentru oameni era mai importantă respectarea rînduielii legate de moarte decît moartea ca atare.
Aşa că moartea moaşei Florica nu avea nimic metafizic în ea. Mai mult, venea în cel mai firesc mers al lucrurilor, cu care eram obişnuiţi, ca un fel de reprezentaţie pe care o cunoşteam cu toţii de la repetiţiile la care asitasem. Din lipsă de ocupaţie, mă aciuasem pe lîngă tata, care-şi descoperise un coleg de muncă dintr-un sat mai îndepărtat şi rudă cu vecina, cu care depăna, din motive impuse de context, amintiri comune, presărate cu amintiri despre răposată. După o discuţie în care reveneau cu înfrigurare spectrele perioadei celuilalt mare răposat naţional, colegul de conversaţie al lui tata îşi exprimase deodată temerile, întemeiate pe un spirit de observaţie pe măsură: „Ţăţica nu e cum trebuie. E moale şi transpiră, parc-ar fi vie. Eu cre’ că e strigoaică, ferească Dumnezeu! Da’ eu zic c-ar fi mai bine să-i facă ce trebuie.”. Deşi eram „obişnuită” cu strigoii de pe cînd eram mică (orice mort trecea, invariabil, prin vama acestei bănuieli), poveştile cu strigoi din satul meu luînd locul obişnuitelor poveşti cu zîne care se spun copiilor la culcare, am simţit cum mă trece un fior pe şira spinării. Şi, cu toate că nu eram din neamul ei (pentru că strigoii îşi limitează tendinţele „energo-antropofage” în perimetrul neamului, de unde îi aleg doar pe cei pe care i-au iubit cel mai mult), mă ştiam una dintre preferatele moşite ale vecinei şi începeam, ipohondric, să mă tem pentru viaţa mea. În plus, intimitatea trăirii cu cineva care poate fi „altfel” după moarte mi-ar fi tulburat nopţile atît de senine cînd mă bucuram din plin de un somn liniştit.
Totul a fost trecut sub tăcere, în parte din cauza prestigiului moaşei, femeie credincioasă, nelipsită de la biserică în toate zilele de sărbătoare şi, mai ales, în sîmbetele morţilor. Peste ceva timp, infarctul total neaşteptat al fiului (la mai puţin de cele şase săptămîni în care strigoiul are putere asupra celor vii) a luminat remarca de atunci a vărului clarvăzător. Într-un sat în care strigoii sînt la fel de numeorşi ca şi cei înscrişi în registrul stării civile, s-a găsit însă un om de bună credinţă care să rezolve problema în sensul rînduielii tradiţionale.
Peste ani, aveam să revin asupra strigoilor cu propriile mele instrumente ale anchetei de teren, ca studentă la secţia de etnologie a Facultăţii de Litere. Indignată de totala ignoranţă în materie de tradiţie a unor reporteri aflaţi în maratonul senzaţionalului, care „descoperiseră” cazuri de „canibalism” într-un sat din judeţul Dolj (ceea ce determinase judecata în instanţă şi condamnarea oamenilor îngroziţi de perspectiva acţiunii strigoilor, de către un judecător la fel de ignorant), hotărîsem să-mi dedic ultimul an de facultate care-mi mai rămăsese pînă la absolvire cercetării unui fenomen a cărui mediatizare pusese, nedrept, eticheta „retardului cultural” satelor care îşi continuau o tradiţie căreia tenhologia modernă nu îi putuse oferi răspunsuri sau soluţii valide.
Privită la început cu suspiciune chiar de cei care mă cunoşteau destul de bine (pentru că, uneori, e mai bine să nu tulburi astfel de chestiuni), insistasem în demersul meu de a găsi o interpretare care să poată justifica existenţa unor astfel de credinţe şi practici în inima civilizaţiei şi a epocii aselenizării televizate. Aveam să descopăr că, de fapt, nu sîntem singuri în acest univers al credinţelor, că şi francezii aveau strigoii lor, la fel cum Constantin Eretescu avea să-mi dezvăluie o întreagă lume de fantome, strigoi şi vrăjitoare în zgîrie-norii americani. Mai mult decît „simple supravieţuiri”, fosile ale unui „fond de gîndire păgînă”, credinţele în strigoi se dovedeau a fi marca unei logici sociale extrem de eficiente, al cărei rol era menţinerea coeziunii unui grup, mereu ameninţat cu disoluţia. Imagine prin excelenţă a „Celuilalt”, a diferenţei, a ieşirii din „rîndul lumii” şi călător între cele două lumi, strigoiul semnaliza nerespectarea sau lipsa de rînduială care tindeau să disipeze comunitatea. Acţiunea sa era astfel un fel de factor reglator pentru acei membri care ameninţau, prin comportamentul lor ieşit în afara normelor grupului, întregul echilibru al comunităţii.
Pînă la a ajunge la o înţelegere cu ei, strigoii mei aveau să-mi bîntuie ani în şir lecturile şi preocupările. În satul meu, aveam să fiu identificată chiar printr-o formulă care mă consacrase la limita dubiului: „fetiţa aia care tot întreabă de strigoi”. Redeschizînd „dosarul strigoilor” cu ceva timp în urmă, din raţiuni impuse de serviciu, mă redescopeream pe mine însămi, cea desprinsă de comunitatea din care plecasem. Mulţi dintre cei care fac parte din aceste comunităţi se transformă, ca şi mine, în „oameni fără loc”. Şi în mult prea mulţi pentru ca strigoii să mai poată trăi şi face datoria. Încet, dar sigur, strigoii încep să se comporte ca nişte morţi civilizaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu