Austriacul, japoneza şi lele Frăsina – lecţii de antropologia diferenţei

Am revenit în Poeniţa cu emoţia fiului risipitor. Între timp, risipisem într-adevăr o mare cantitate de energie, timp şi resurse financiare în diferite proiecte care mă ţinuseră departe de satul de la poalele Făgăraşului, în care mai era o mînă de bătrîni care-şi trăiau a doua tinereţe în amintiri. În drum spre munţi, plănuisem să mă abat cei cîţiva kilometri care despart şoseaua naţională dintre Braşov şi Sibiu de dealurile care înconjoară Poeniţa. În plus, aflasem că satul, ai cărei membri se numărau la prima mea venire pe degetele de la o mînă, îşi deschisese hotarul şi căpătase, printr-un contract juridic de vînzare-cumpărare a unei case, profilul involuntar a ceea ce McLuhan numea, providenţial, „sat global”. Benefiaciarii contractului, un cuplu la fel de postmodern din epoca globalizării, format dintr-un austriac căsătorit cu o japoneză, se hotărîseră să-şi împartă destinul în satul românesc unde, aşa cum aveau să ne mărturisească mai tîrziu, aflaseră că se trăieşte, neatins de morbul stresului şi gălăgia cancerigenă, pînă la matusalemica vîrstă de 90 de ani.
Ajunsă în sat, aveam să trec repede de la orgia culinară la care mă supunea zilnic lele Frăsina, gazda mea, la politeţea culturală a schimburilor alimentare care aveau să inspire, ca o muză cu calităţi de bucătăreasă, întîlnirile cu cei doi aspiranţi străini la valorile biologice ale satului românesc. Aveam să străbat, astfel, drumul presărat cu tot soiul de bariere culturale între cele două case, traversînd munţii de plăcinte cu brînză şi mărar, cratiţele imense cu verze (varză ardelenească la cuptor, cu afumătură) şi oalele burtoase de ciorbă de fasole verde cu lapte prins, dreasă cu slană şi liniştită cu pahare de vişinată, al căror număr se pierdea în aburii discuţiei aprinse cu nea’ Sandu. Etapa următoare a maratonului alimentar avea să fie mîncarea ascetică a cuplului global, în casa cărora fusesem invitaţi pentru a aprecia preschimbările. Pe jumătate amuzat, pe jumătate încărcat de admiraţie, nea’ Sandu ne povestea despre felul, plin de curiozitate a celor doi străini, în care era „exploatat” în privinţa cunoştinţelor sale de botanică şi bucătărie românească. Astfel încît, ca-ntr-un adevărat mariaj cu natura, Ştefan şi Gyunko, cei doi venetici în Poeniţa, reuşiseră să găsească o întrebuinţare alimentară oricărei plante scăpate de suspiciunea necomestibilului, culminînd, spre hazul întregului sat, cu supa de morcov sălbatic care împînzea şanţurile.
Ajunşi în casa săsească a celor doi, refăcută după planurile asigurării unui confort rudimentar, aveam să mă minunez eu însămi de aspectul de muzeu antropologic al locuinţei, deschisă aproape oricărui curios. Fost şofer de autocar la diverse agenţii turistice din Austria, Ştefan colecţionase numeroase obiecte din peregrinările lui: piese de îmbrăcăminte din Tibet, diverse obiecte de cult din Japonia, cufere, vederi, tot felul de suveniruri din toate colţurile lumii, pe care acum le depozitase în podul transformat în mansardă, în care trona un Buddha bine hrănit. Vorbind o română destul de clară, pe care o expunea cu mîndrie în fraze lungi care să-i demonstreze calităţile lingvistice, Ştefan se lăuda cu cea mai bună „achiziţie” a tuturor călatoriilor, la care renunţase în favoarea unui trai „departe de lumea dezlănţuită”. Gyunko, care se mîndrea la rîndul ei cu statutul de consoartă şi „achiziţie rară”, începuse să rupă şi ea cîteva cuvinte pe româneşte, pe care, ca aparţinătoare a unei culturi cu limbă monosilabică, avea tendinţa să le „rupă” într-adevăr în cuvinte mai scurte, pe care mai apoi ascultătorul trebuia să le decodifice completîndu-le cu silabele lipsă. Necăjirea ei atunci cînd nu reuşea să materializeze în cuvinte ceea ce avea în gînd, concretizată într-o strîngere tăcută a pleoapelor sau o privire laterală, nesfîrşită şi încordată, stîrnea hazul tuturor şi mai ales al lui Ştefan, cu care vorbea într-o engleză melodioasă, cu îndulciri asiatice.
Invitaţi la masă, aveam să ne înfruptăm pustniceşte dintr-un ceai verde servit de Gyunko (care trăia, probabil, nostalgia sake-ului culturii ei). Ceaiul fusese îmbogăţit cu o pîine indiană (un fel de foi crocante, foarte subţiri şi foarte condimentate), care exprima o cu totul altă realitate materială a conceptului românesc de pîine, concretizată într-o cantitate care deseori scapă măsurii. Vizita se încheiase tîrziu în noapte, după discuţii interminabile, piperate de glumele lui Ştefan, care reuşea să surprindă în cel mai fin mod subtilităţile limbii române, ea însăşi un subiect inepuizabil. Plecasem de la gazdele noastre, care ne „petrecuseră”, româneşte, pînă în poartă, cu promisiunea întoarcerii vizitei şi a unei expoziţii culinare româneşti cu degustare, la casa lelei Frăsina. Gazda noastră, ca un antropolog cultural care nu poate dormi din cauza emoţiilor atunci cînd se află pentru prima dată în apropierea comunităţii pe care urmează să o cerceteze, avea să ne chestioneze sistematic şi aproape ştiinţific asupra obiceiurilor alimentare ale celor doi străini. Noaptea (pentru că „schimburile culturale” se prelungeau pînă tîrziu) avea să se încheie cu remarca demonstrativă a lelei Frăsina: „Mi-or adus şi mie d-ăştea, da’ n-am putut să mînc. Da’ plăcintele mele să vezi cum le-or mîncat!”. Plecăm la culcare cu puţin înainte de zori, înecaţi de sughiţurile rîsului. Ziua următoare se anunţa la fel de lungă prin întoarcerea vizitei, care ne transforma în gazde care-şi expun resursele culturale în faţa musafirilor.
A doua zi, încă din zori, eram prezenţi pe baricadele pregătirii unei mese cu caracter evident culturalo-demonstrativ. Pe altarul inter-culturalităţii urmau să fie sacrificate cîteva ciosvîrte sănătoase de oaie şi cîţiva mititei mari cît nişte cîrnaţi bavarezi, totul stropit cu vişinata şi pălinca lui nea’ Sandu, pe care ni le oferea, generos şi cu mîndrie, ca pe un însemn al bucuriei de a ne afla la aceeaşi masă (pe care o abandonasem însă în favoarea statului pe lîngă foc). Pe lele Frăsina, conştientă de superioritatea verzelor ei asupra oricărui tip de mîncare exotică, vizita celor doi n-o neliniştea la fel ca pe noi, care sufeream din cauza unui post auto-impus de teama de a nu împuţina cantitatea imensă a sacrificiului.
Spre seară, vocea melodioasă a lui Gyunko – „Tanti Frosino!” (un fel de a/o, la limita abia perceptibilă dintre cele două vocale) – ne vestea sosirea mult-asteptaţilor musafiri. Vegetarieni prin religie (un buddhism ale cărui urme se regăseau în podul casei), Ştefan şi Gyunko şi-au călcat repede pe inimă şi principii, cu delicateţea musafirului care ştie să se bucure de generozitatea gazdei sale. Peste cîteva ore, lipsa de obişnuinţă a lui Gyunko în a savura vişinata cu înghiţituri mici, care să-i păcălească tăria, se dedase la maramureşeanul obicei de a da băutura peste cap pentru a vedea cerul prin fundul paharului golit. Evident, totul spre hazul nostru şi mai ales al lui Ştefan, ale cărui remarci în limba română (pe care Gyunko încerca să le dezlege ca pe ghicitorile Sfinxului) arătau că îşi însuşise nu doar cunoştinţele lingvistice, ci toată încărcătura de amuzament a cuvintelor româneşti. Curînd, seara avea să se transforme într-un curs de alimentaţie tradiţională în care conferenţiam, pe rînd, fiecare, prezidaţi de lele Frăsina, ale cărei cunoştinţe ne umpleau de reverii culinare. Şi, cum era firesc, discuţiile aveau să se lărgească cu altele din categoria diferenţei, mergînd pînă la nedumerirea lelei atunci cînd cei doi musafiri şi-au exprimat convingerile religioase: „Şi cum adică, voi nu credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos care a mîntuit pe toată lumea?”. Răspunsul negativ avea să adîncească dilema: „Şi nici chiar în Dumnezeu Tatăl?”. Explicaţiile suplimentare cu privire la Buddha şi nirvana aveau să conducă, invariabil, spre simularea înţelegerii şi abandonul discuţiei în favoarea unui subiect care ne reunea sub aceeaşi zodie gurmandă. Ca şi în seara precedentă, aveam să plecăm tîrziu la culcare, ghiftuiţi de consecineţele benefice ale împrietenirii.
Ziua următoare, ca într-un adevărat potlatch local, Gyunko ne aducea o specialitate japoneză din fasole şi un soi de îndulcitor, ale cărei consistenţă şi aspect aveau să ne readucă în domeniul traducerii culturale a lelei Frăsina: „Parc-ar hi marmeladă.” Refuzul ei temporar de a gusta din ofrande exprima pe deplin nedumerirea din ajun: „Auzi tu, să stai lîngă biserică şi să nu calci acolo cînd bate cloporu’. Orice-ar zice ei de Buddha ăsta, da’ chiar nici la sfînta biserică...”. Ne-am amuzat de vorbele lelei Frăsina, dar îi înţelegeam pe deplin contrarierea: trecută prin puşcării, cu viaţă grea, trăită fără revolte, ci cu căutarea soluţiilor, oricît de grele sau riscante, de multe ori credinţa în Dumnezeu îi fusese singurul sprijin. Mai tîrziu, prinşi pe muchia abruptă a crestei munţilor, aveam să invocăm şi noi, pe tăcute, sprijinul pe care îl avusese ea.
Am plecat din Poeniţa cu sentimentul pe care trebuie să-l fi avut fiul înainte de călătoria care urma să-i risipească întreaga avere: fericită şi bogată, dar fără să ştiu ceea ce purtam cu mine. Lele Frăsina îmi transmisese, involuntar, întregul mesaj al rînduielii satului ei, pe care la rîndul ei o moştenise de la ai săi.