Tuşa Gica

„Aşa m-a rînduit Dumnezeu, vezi bine.”

Am vizitat-o iarăşi, cum fac de fiecare dată cînd merg în Oltenia. Prietenia noastră, suspectă pentru cei care nu ne cunosc, din cauza unei nesemnificative diferenţe de 60 de ani, s-a născut firesc cu cîţiva ani în urmă, ca o dragoste la prima vedere, în care „Celălalt” ţi se dezvăluie dintr-o dată, total, de parcă te-ai fi născut cu el de mînă sau ar fi fost tot timpul lîngă tine, într-o apropiere atît de intimă că nici nu l-ai observat pînă atunci.
Am prins-o în frigurile pregătirilor de iarnă, dar după o îmbolnăvire gravă care a ţinut-o departe chiar şi de biserică, de unde n-a lipsit decât de câteva ori în toată viaţa. E surprinsă să mă vadă, dar mă mustră repede: îi promisesem că vin încă de pe 4 septembrie; memoria ei mă îndeamnă să-mi găsesc tot timpul scuze. O iau în braţe, aşa cum fac de fiecare dată şi, ca de aceleaşi fiecare dăţi, începe să rîdă, ruşinată şi fericită: „Ho, fa, că nici Fane nu m-a pupat aşa ca tine!”. Începem să rîdem, iar eu mă simt iertată şi uşurată de povara de a o fi făcut să mă aştepte. O ajut să treacă pragul, ceea ce o face să mă strîngă de mînă şi să rîdă: „Uşurel cu fata dodii,/ Că dărîmă brîu’ sobii!”. Îi spun că am venit cu aparatul de fotografiat, să-i fac poze. Dincolo de imagini imprimate sau construite din puncte minuscule, nu am simţit niciodată nevoia să fac fotografii celor care sînt atît de prezenţi în viaţa mea, încît contemplarea trecutului sub forma unei fotografii să-mi trezească nostalgii sau să-mi liniştească doruri.
„Le-am povestit la Bucureşti de matale şi voiau să te vadă.”; „Şi s-au mirat de mine? Să le-arăţi poze, poate-mi găsăşti şi mie pe vro’unu pe-acolo, să mă măriţi şi pe mine.” Începem să rîdem. „Tuşă Gica, te-aş fi luat eu dacă eram bărbat, da’ nici aşa nu te dau!”. Rîde mocnit, dar revine la păsul ei de fiecare dată cînd vine vorba de măritiş. „Tu mai bine ţi-ai găsi vrun ţigan pe la noi, să nu mai stai plecată prin străini. S-o găsi vrunu să te ia.” Mă sustrag repede de la răspuns şi o întreb din nou de viaţa ei. Aproape de fiecare dată cînd ne vedem o pun să mi-o povestească, ca şi cum aş fi trăit lîngă ea. Şi de fiecare dată, parcă altfel, viaţa ei se desfăşoară în fragmente care luminează noi episoade care o bucură sau o întristează. Măritată la 14 ani, cînd încă era în clasa a IV-a primară, a trecut de la păpuşi direct la propriii copii. Pentru că avea mult pămînt, părinţii nu ar fi riscat să se mărite cu cine-i place. „Fane a fost şi bun, şi rău. Era bun, că-i plăcea munca şi nu se plîngea de prea multă. Da’ şi rău, că prea nu-i plăcea să meargă pe nicăieri. Da’ de-acu sînt 17 ani de cînd sînt singură. Ehe, tu nu-l ştii, n-aveai cum, prea erai mică.” Uneori, diferenţa dintre timpurile noastre mă face să simt că vieţile fiecăreia dintre noi au doar o mică perioadă comună, că restul nu este decît un soi de singurătate în care îţi trăieşti propriul trecut la timpul prezent.
„Şi cîţi copii ai avut matale, tuşă Gica?”, o întreb iarăşi, pentru că mă bucură bucuria ei de a vorbi despre copiii ei. „Cîte găuri la ciur şi-ncă trei pe-atît. Adică şase. Două fete şi patru băieţi. Da’ nu mai trăieşte decît unu’, Luci ăsta.” De fiecare dată sînt uimită de puterea ei de a-şi trăi viaţa cu bucuria trăirii, fără judecăţi, fără întrebări, fără dileme inutile. „Dumnezeu mi i-a luat, ca să-mi amintească greşelile mele de cînd eram tinără.” Acum vreo doi ani, atunci cînd ne-am întîlnit de Crăciun, era bucuroasă ca de obicei, fericită din orice motiv prin care-şi justifica viaţa. „Sînt bucuroasă, mi-a spus, da’ numa’ unu’ Dumnezeu ştie ce e-n sufletu’ meu. De-acu’ se fac şase săptămîni de cînd l-am îngropat pe Marcel.” Apoi a început să plîngă încet, parcă cu teamă să nu trezească ceva mai ascuns. A fost singura dată cînd am văzut-o plîngînd. Apoi şi-a şters lacrimile grele care i se scurgeau pe brazdele din obraz şi mi-a spus: „Da’ nu vreau să mînii pe Dumnezeu cu durerea mea.” A trecut prin multe, dar n-a renunţat niciodată la credinţa ei. Acum vreo doi ani, în postul Paştelui, şi-a rănit un picior în timp ce scotea aracii din vie şi a fost dusă la spital mai mult moartă decît vie. Îmi povesteşte, mîndră şi amuzată, cum un doctor tinerel, plin de bunăvoinţă, dar fără să cunoască socotelile ei ascunse, a rămas fără replică atunci cînd, la recomandarea lui (pentru că tuşa Gica ţinea un post aspru), „Mănîncă, mamaie, măcar un ou, că şi Dumnezeu mai închide ochii”, i-a răspuns hotărîtă: „Dom’ doctor, un ou nu mă face sănătoasă, da’ un ou mă spurcă.”. Şi raţionamentul ei, de dincolo de logica noastră modernistă, s-a dovedit valid: peste puţin timp ieşea din spital.
Mergem în vie, vrea să-mi arate munca ei de anul ăsta. Caută un băţ în care să se sprijine. „Ca să sperii cîinii cu el”, rîde. Îmi arată cu mîndrie vadurile de ardei şi vinete, viţele pline de struguri. „Nu ştiu cum oţi trăi voi acolo, în cutiile-alea. Să n-ai tu nici măcar o roşie în curticica ta... La ce etaj stai?”; „La 8.”; „Uălele, fată!”. Uimirea ei că stau „mai sus decît în vîrfu’ morii” o face să mă convingă, din experienţa ei, de anormalitatea vieţii de la oraş. „Odată am fost pe la Marcel, pe la Craiova. Mă mai lua pe-acolo, că, cică, mămică, mai vino şi matale pe la noi. Şi-ntr-o sară mă-ntreabă: «Auzi, mămică, da’ matale nu vreai să-ţi faci baie?»; «Ce să fac?»; «Baie.». Şi-am zis să fac şi eu de-asta, baie. Şi mi-a pregătit el acolo, copilu’, apa, tot. Da’ fa, fată, unde mă bag eu şi-odată mă apucă o ameţală, vezi bine, cre’ că de la mirosu’ ăla. Şi m-am dus aşa la fundu’ cădiţii ăleia sau albie, ce-o fi fost. Şi-a venit bietu’ copil şi m-a prins şi m-a ridicat aşa de subţiori şi m-a frecat, că nu-mi mai reveneam. Şi-am zis: las’ că tot mai bine la trocu’ meu, că nu e apa mea din fîntînă ca baia voastră!”. Mă amuză teribil povestea ei atît de sinceră, dar mă şi uimeşte şi întristează transformarea mea (de la copilul care umbla pe maidane şi se scălda în buduroaie la dependentul de (dis)confortul urban...).
Ne luăm cu alte vorbe, alte poveşti. Peste cîteva ore, la lăsarea serii, ne despărţim. Ca de fiecare dată, îmi spune la despărţire: „Sărut ochii.”. O iau în braţe şi-o strîng cît pot de tare, cît e ea de mică. „Ho, fa, că nici Fane nu m-a strîns aşa!”. Începem să rîdem şi-o eliberez din strînsoare. Din capătul uliţei, îi fac cu mîna pentru ultima dată. De după colţ, mă întorc să văd dacă mai este în poartă, petrecîndu-mă cu privirea. Nu mai mare decît o mînă de copil, continuă să stea în poartă, la fel de bucuroasă ca acum cîţiva ani, poate la fel ca acum cîteva zeci de ani, cînd avea vîrsta mea şi şase copii.

Stăi aşa, să-mi dau peste cap cîrpa asta, că-mi şade mai bine.

Aşa să mă tragi în poză!