marți, 13 aprilie 2010

Povestea bucureșteanului meu

La cîțiva ani după revoluție, în febra reîmproprietăririlor cu pămînt, fusese adus la noi în sat un cuplu tînăr de ingineri topometriști, plasați la camera oficială a primăriei, undeva prin spatele căminului cultural. Cum prezența fizică a celor doi intrase în raza mea vizuală, interesul meu începuse să se concentreze repede pe tot felul de metode de a le atrage atenția celor doi orășeni năpăstuiți în satul din fundul Olteniei. Așa ajunsesem să patrulez pe gunoiul din fundul curții, care formase un fel de măgură ce-mi deschidea cîmpul vizual direct spre intrarea de acces spre refugiul celor doi. Pentru o camuflare perfectă, mă înarmasem cu cartea de geografie, materie care nu-mi trezea nici un fel de interes, cu excepția, poate, a geografiei exploratorii care mă făcea să bîntuiesc ca un strigoi de zi ulițele și maidanele de unde mă-ntorceam cu șireturile de la teniși încărcate de mărăcini. Cum era de așteptat, discreția mea fusese rapid remarcată, iar camuflajul avusese efectul proiectat. Inginerul mă citise dintr-o privire și îmi pusese întrebarea mult-așteptată, care mă făcuse să eliberez un profund și prelung oftat interior: „La ce înveți tu acolo?“. Îi răspunsesem repede, dar mimînd de minune nedumerirea că un străin poate să intre în vorbă cu tine așa, cînd omu’ își vede de treaba lui... Asta îl făcuse să surîdă amuzat la culme, semn pe care îl considerasem dovada certă că era “omul meu”. Începusem o discuție aprinsă despre geografie. Pînă la urmă, eram doi oameni care discutau știință: eu, copilul de clasa a treia, cu preocupări de om responsabil, care nu ține cont de condițiile mizere ale gunoiului cînd vine vorba de școală, și el, inginerul de 29 de ani pe care, după știința mea, tot chestii legate de geografie îl făcuseră să-și ia soția și să pornească la drum.
Preocupările comune ne făcuseră, așadar, să ne împrietenim repede, iar eu să-i invit acasă, unde puteam să le împărtășesc mai multe din experimentele și produsele mele: hainele pentru motanul Codiță, poveștile despre peripețiile personajului Coacăză, desenele cu care umplusem, de la sfîrșitul caietului pînă spre mijloc, caietele de citire și de matematică. Mai mult, invitația mea fusese dublată de cea a alor mei, cărora cei doi străini le picaseră cu drag și tronc ca și mie. La schimb, inginerii mă invitaseră și ei să le spun pe nume, ceea ce mă făcuse să mă fîstîcesc în ultimul hal și să mă sustrag repede din cameră, ca să roșesc în singurătate și să mă bucur pe tăcute de gloria depășirii oricărei așteptări.
Curînd, Radu și Anca se contopiseră în peisajul casei noastre, iar eu devenisem nelipsită din camera oficială a primăriei. Abia acum se dovedea că între oameni care gîndesc la fel, în pofida diferenței de 20 de ani între vîrstele lor, nu există nici o graniță geografică, nici măcar bucata de gard dintre curtea primăriei și curtea noastră, pe care tata și Radu o meșteriseră transformînd-o în poartă.
Mărturisirile despre familia celor doi mă făcuseră să aflu despre existența unui nepot, de aceeași vîrstă cu sora mea și mai mare cu doi ani decît mine, cu care toată lumea începuse să mă sperie cu măritișul. Deja îl vedeam pe băiețelul gras și fonfăit, un mic monstru care l-ar fi putut surghiuni pe Codiță și care ar fi putut invada casa noastră cu pretențiile lui igienice de bucureștean: “Cum, n-aveți baie?!”. Pericolul era iminent, iar gîndul măritișului îmi dădea fiori de groază. Ca orice femeie, aveam o idee preconcepută despre ceea ce însemna o căsnicie: noul statut m-ar fi făcut să renunț la hainele mele de băiat, să-mi pieptăn zilnic părul și să-l leg cu fundițe, să renunț la a mai aduna toate pisicile și cîinii vagabonzi aruncați pe maidane. Și asta pentru că mama, vărsîndu-și tot oful generat de rebeliunea mea, se răcorea spunîndu-mi: “Las’ că te măriți tu!...”. Era clar: mai rău ca măritișul nu era nimic pe lumea asta, blestemul de mamă e cel mai greu.

Timpul trecuse, clasa a treia se terminase cu coroniță și cu felicitări mirate de la toți cei care mă vedeau zilnic pe coclauri. Amenințarea măritișului scăzuse și ea, din micul monstru bucureștean mai rămăsese doar o vagă amintire care-mi umbrise la un moment dat năvalnica mea existență. Vacanța de vară venea ca o recompensare pentru tot greul pe care-l trăsesem în ultima vreme. Și, odată cu vara, Radu și Anca primiseră și ei concediu și plecaseră cu Lada lor roșie spre capitala natală. Deși ne era greu fără prezența lor la noi în casă (pentru prima dată în viața mea auzisem la ei apelative cu care nu-mi alintam nici orătăniile cu care împînzisem gospodăria părintească: “pisi”, “pisoi”), peste vreo două săptămîni urma să ne bucurăm iarăși de glumele lor, la care rîdeam toți ca o grădiniță.
Peste cele două săptămîni, în care-mi umplusem timpul cu scăldatul în buduroi și împachetări cu humă dintr-un gropan unde mă afundam la un loc cu cîrdurile de gîște și rațe, fericirea întoarcerii celor doi fusese înlocuită de o stupoare care mă înghiontise, în primul moment, să fug unde-oi vedea cu ochii: în Lada roșie se infiltrase micul monstru bucureștean, căruia Radu și Anca voiau să-i arate frumusețea patriei și valorile satului românesc, în care oamenii coborau furcile și coasele din pătule la primul metru de pămînt călcat strîmb. În aceste condiții, viața mea lua o cu totul altă întorsătură: îmi vedeam libertatea sfîșiată, teritoriul invadat și pisicile chinuite de copilul scăpat din celula în care locuia la București. Pe de altă parte, curiozitatea mă împinsese pînă sub geamul camerei oficiale, unde dădeam tîrcoale nervoase și făuream planuri de eliberare de sub jugul bucureștean. Cum era firesc, Anca mă observase și mă invitase înăuntru, să cunosc „creatura”. Pornisem țanțoșă și înfiptă, cu inima cît un purice din blana cățelului nostru Geoni, vorbind verzi și uscate, emoționată la culme. Înăuntru, camera goală. Mă așezasem pe pat, pregătită de confruntare. Anca începuse deja să rîdă în hohote, iar eu să-mi transform expresia crîncenă de luptă într-o mirare fără margini. Explicația înginerească a Ancăi avea să-mi lămurească nedumerirea: “Crede că ești în clasa a șaptea și s-a ascuns sub masă”. În semiîntunericul camerei, dublat de efectul ochilor veniți din soare, am observat o pată mai întunecată sub fața de masă care nu acoperea refugiul pînă jos. Am început să rîd, la adăpostul confuziei create, cu speranța că voi reuși să păstrez imaginea sigură a unei femei de 12 ani, fără să-mi trădez adevărata vîrstă. Prima confruntare fusese mai mult decît o binecuvîntare și un ajutor divin: avantajul iluzoriu al vîrstei (eram, cel puțin la nivelul proiecțiilor lui, mai mare cu un an!) îl putea ține departe toată săptămîna în care urma să ne împărțim vecinătățile.
Invitația alor mei readusese pericolul la masa de bun-revenit. Mai mult, “prietena mea” Anca, pe care o considerasem pînă atunci un om de nădejde, îmi deconspirase vîrsta reală și mă pomenisem în bătătură cu un bucureștean brunet, cu ochi negri, durduliu și îmbrăcat în bermude. Dintr-o primă ochire îmi dădusem seama că era mult mai înalt decît mine și că metodele clasice pe care le aplicam cu colegii mei (“care pe care?!”) n-ar fi putut funcționa. Trebuia să construiesc, și asta cît mai rapid!, o strategie mai eficientă, o formă de a-l oripila pe orășean și de a-l retrimite în obscuritatea de sub picioarele mesei. Astrele îmi erau însă favorabile: Pepi, pisica noastră, făcuse de ceva timp niște pisoi în podul din grajdul primăriei și animalele, neobișnuite cu oamenii, deși mai apăreau din cînd în cînd la mîncare în curtea noastră, se înfoiau ca niște veverițe și ne scuipau, rupînd pămîntul la fugă. Am ieșit încet afară cu o bucată de carne și am plasat-o în locul unde în mod normal ar fi putut simți ispita. Ademenit de miros, pisoiul apăruse rapid și, încrezător, se aventurase să înfulece momeala. Îl prinsesem repede într-un sac de rafie și mă întorsesem la masă, tremurînd de emoții și încercînd să liniștesc animalul care se tot zbătea. Într-un final, biata jiganie începuse să se liniștească și apărusem cu o față triumfătoare, ținînd în brațe o potaie cu ochii căscați a sperietură. Ajunsă în sala în care toată lumea povestea despre perioada de timp în care nu se văzuseră, bietul animal redevenise sălbatic, se smucise puternic, își infipsese gearele în mîinile mele și-o ștersese nevăzut, în hazul tuturor. Plecasem rapid de la masă, cu rîsul bucureșteanului în urechi, pretextînd recuperarea evadatului și urzind planuri de răzbunare.
A doua zi, mama ne reunise pe toți pe bucata de pămînt din spatele garajului, la cules de mărar. Acțiunea de recoltare a plantelor cu miros înțepător care urmau să ne împînzească ciorbele și tocănițele de cartofi îl readusese pe bucureștean în perimetrul curții noastre. Scăpat în bălării, începuse să adune fără discernămînt tot felul de mărăcini și să se dedea la glume și fugăreli. Ca să nu-mi trădez în ochii celor mari ostilitatea, mă resemnasem cu situația și începusem să-l pocnesc și eu politicos. Gluma însă se îngroșase și întîlnirile noastre, din ce în ce mai dese în timpul zilei, în virtutea prieteniei cu unchii lui, se transformase în fugăreli și pocneli asidue.
Vacanța adusese de prin orașe alți prieteni și Claudia, cea mai mare dintre noi, care aducea din Craiova tot felul de idei noi, ne mobilizase pe toți în serialul “Dallas”, pe care îl urmăream cu conștiinciozitate și exactitate de ceasornic: bucureșteanul urma să fie Jere, Lorelei, sora mea – Suielăn, pe mine numele și statutul mă predestinaseră să fiu Cristin, sora mai mică și frivolă a bietei soții care tocmai trecea printr-o criză de alcoolism, iar Claudia – Pamela, văzută de noi ca fiind cea mai frumoasă din film. Avantajul celui care propune jocul și face regulile, mai ales că alesese partea cea mai bună: nefiind nici un alt băiat prin preajmă, Pamela tot plîngea după un Bobi inexistent, plecat după petrol pe coclaurii Americii. Începusem să ne luăm rolurile în serios, spre nenorocirea mea, care mă văzusem nevoită să fac față asalturilor bucureșteanului de a mă pupa, chestie care mă înspăimînta și mă oripila mai rău decît vizuina dihorului care ne tot fura din curci cu cîțiva ani înainte. Un lucru era cert: nici una dintre metodele mele de îndepărtare nu funcționau, iar bucureșteanul nu avea nici o jenă în a mă fugări ziua-n amiaza mare, seara cînd ne reuneam la masă sau dimineața, cînd abia făceam ochi, ca să mă pupe-n văzul tuturor.
Vizita a două verișoare mai mici de la Craiova mă mobilizase într-o acțiune de civilizare a sălbăticiunilor pisicii Pepi, pe care voiam să-i aduc pe lîngă casă. Cum în astfel de situații nu mă puteam baza pe Lorelei, prea sperioasă și sclifosită ca să iasă din costumașele ei cu fustiță, îl cooptasem pe bucureștean în mica noastră cruciadă, care avea să ne înscrie în istoria nemuritoare a familiei Mihală. În lipsă de furci, coase și topoare, ne înarmasem cu ce găsisem mai la îndemînă: saci de cînepă, pungi de un leu, căciuli mai încăpătoare. Pornisem armata spre grajdul primăriei, cu o scară de lemn de la cotețul găinilor. Pentru că Ramona și Flori, verișoarele mele, erau mult prea mici, urma ca eu și bucureșteanul să împlinim acțiunea propriu-zisă de capturare. Am urcat în podul plin de fîn pentru caii de la șareta primarului; aveam noroc: Pepi tocmai își hrănea pisoii, ceea ce ne ușura mult munca. Ne-am apropiat încetișor și am înșfăcat sălbăticiunile care se zbăteau puternic. Am răsuflat ușurați, și eu, și bucureșteanul, și ne-am privit cu ochi mari, plini de emoții: trecusem împreună prin ce fusese mai greu.
În zilele următoare, am continuat să ne fugărim, să ne jucăm rolurile din “Dallas” și să privim meciuri de fotbal la televizorul color al primăriei, la care aveau acces Anca și Radu. Într-una din zile, plecasem la machi, bunica mea din partea mamei, a cărei casă era la vreo 10 minute de noi. Îl invitasem și pe bucureștean, sperînd că va avea un comportament decent și adecvat vîrstei lui. Ne întorsesem cu pungi pline de caise și de corcodușe, pe care, după ce le mîncam pulpa parfumată, le aruncam sîmburii cît mai departe, într-un concurs de “cine scuipă cel mai departe”. O luasem pe aleea primăriei, urmînd să facem un mic ocol pe la camera oficială, apoi să mergem la noi. La un moment dat, cînd tocmai mă pregăteam să suflu cu putere un sîmbure, bucureșteanul se oprise brusc din mers și zisese: „Te iubesc.”. Am simțit cum înghit sîmburele și-mi scapă pungile din mînă. Am grăbit pasul și am răspuns repede: “Normal. Doar tu ești Jere și eu Cristin...”.
Zilele următoare, ca prin farmec, se opriseră și fugărelelile noastre, și opresiunile micului terorist. Între noi plutea un aer de tandrețe, concretizat în priviri galeșe și fîstîcite. Săptămîna se sfîrșise în termeni pașnici și Lada repornise spre București, reducînd intrusul în orașul lui de la capătul lumii.
Vacanța trecuse apoi cu activitățile obișnuite: umblat pe maidane, cățărat în copaci, explorat ulițe și gropane de buduroi, adunat tot soiul de sălbăticiuni . Septembrie se apropia amenințător. Cu vreo două săptămîni înainte de începrea școlii, Anca și Radu plecaseră din nou la București, pentru o mini-vacanță de cîteva zile. Aflasem însă că, la întoarcere, aveau să-l readucă pe nepot, să-și relaxeze mintea înainte de a începe școala. Vestea mă emoționase la culme și mă adusese într-o stare de febră înnebunitoare. În ziua sosirii celor trei, mă pieptănasem și eliberasem cele două codițe în care-mi țineam părul strîns și mă îmbrăcasem într-o pereche de bermude de un verde “fosforescent”, pe care reușisem să le achiziționez dintr-un tîrg din Craiova. Eram roșie ca un ou de Paște și emoționată pînă la ridicol. Între timp, sălbăticiunile pe care le capturasem cu bucureșteanul fuseseră cît de cît “creștinate”: eram nerăbdătoare să-i povestesc toată acțiunea și tot greul pe care-l dusesem de una singură ca să îmblînzesc bietele creaturi. Sosirea celor trei mă făcuse să casc ochii a mirare: în locul durduliului care venise în urmă cu două luni apăruse un băiețel mai slab, care părea să fi fie mai înalt cu cîțiva centimetri. Doar ochii negri păreau aceiași. În timpul cît am stat la masă, am tot încercat să-i captez o privire, să putem evada dintre cei mari și să fugim la povești. Băiatul asculta însă tăcut și cu interes discuția fără sens a celor mari, fără nici un semn de recunoaștere în ce mă privește. Întîlnirea, prelungită pînă tîrziu în noapte, se încheiase fără o vorbă sau o privire. A doua zi, cei trei au repornit spre București, așa cum veniseră. Am așteptat, pînă cînd Lada n-a rămas decît un punct roșu pe șosea, cel mai mic semn de complicitate din partea bucureșteanului.
Reîntoarsă în casă, am rugat-o pe mama să-mi taie pletele care-mi invadau spatele. Ușurată că cicăleala ei a dat rezultate (biata femeie se chinuia cu claia mea de păr mai ceva decît cu o claie de lînă încîlcită), mama răsuflase ușurată: “Mă mir că o dată asculți și tu!”. Îmi privisem în olgindă fața devenită dintr-odată chipul unui băiețel slăbănog, cu ochii căscați. M-am ridicat și m-am îndreptat spre bibliotecă, camera unde tata ținea grămada de cărți, am închis ușa și am plîns cu sughițuri înfundate cîteva ore.
Peste cîteva săptămîni, am găsit niște stăpîni onorabili pentru pisoii îmblînziți, care ajunseseră să toarcă atunci cînd dădeau de căldura brațelor. Peste puțin timp, școala m-a prins cu tot felul de noi preocupări. Abia peste doi ani însă am lăsat din nou părul să crească în voie.

4 comentarii:

  1. ei Cristin, Cristin ce vremuri...de tinera aveai succes...frumoasa povestea asta cu prima declaratie de dragoste eterna, si tu femeie apriga din Oltenia care nu te lasi cu una cu doua...si cand te lasi, se lasa cu tunsul pletelor...

    frumoasa transformarea asta, parca esti un personaj din "Medelenii" lui Teodoreanu, in prima faza ascunzisul tau era patulul cu fan, sau coclaurile satului, ca dupa asta, mai tarziu, ascunzisul tau sa fie biblioteca...

    RăspundețiȘtergere
  2. m-am transformat atunci, culmea ca si-acu sint la fel ca pisoii aia, ma-mblinzesti greu, pina te-apuca disperarea, da apoi torc ca un motor de honda. :D
    eh, miine, poimiine ma vezi chelioasa ca Cogeac :p

    RăspundețiȘtergere
  3. Cristina, mi-e clar, ar trebuie sa te gandesti serios sa te apuci de scris; ai un dar de a crea imagini prin cuvinte, imagini imbibate de arome, imagimi melodice...imagini sincere.

    Mi-a luat ceva timp sa-mi amintesc cand moy (=autorenegat bucurestean) i-am spus prima data "te iubesc" unei fete...a fost destul de tarziu, si de atunci mi s-a intamplat foarte rar s-o mai spun pentru o noua prima data, si asta nu din zgarcenie, nici dintr-un instinct de autoaparare :), nu stiu de ce...probabil pentru a nu porovoca tunsori baietesti...moy fiind un hippyot intarziat, dar convins.

    RăspundețiȘtergere
  4. Hehe, de-atunci m-am mai tuns de vreo doua ori... De spus "te iubesc" am spus greu si foarte, foarte tirziu, o singura data in viata mea si-apoi tot eu m-am tuns :D
    Iar de indragostit, mereu ma indragostesc, din nou pentru prima data :D
    Multumesc pentru laude, nemeritate, ca de obicei. Scriu si eu cum imi vine... Cind eram mai mica chiar voiam sa ma fac scriitoare, prin clasa a treia chiar scrisesem un fel de roman, "Peripetiile lui Coacaza", l-am gasit acum ceva vreme pe la tara si am ris cu lacrimi. De scris, cum imi vine la-ndemina, scriu cind sint extrem de fericita sau extrem de amarita. Na, gemeni sint, tre sa le fac pe amindoua... :p

    RăspundețiȘtergere