Cum se mai moare sau Despre dezamăgiri și alți demoni

În urmă cu vreo doi ani, în drum spre satul meu din Oltenia, în timpul rămas de la sosirea trenului care mă adusese și microbuzul pe care urma să-l iau, mă abătusem pe străzile Caracalului, fără vreo țintă anume, cum fac de obicei. Ploaia mocănească mă făcuse să mă aciuez pe lîngă un chioșc de ziare din celebrul cartier H.C.C. și să-mi arunc ochii pe titlurile care dominau vitrina. Mi-am amintit că văzusem în București un număr de „Dilema Veche”, cu un subiect care mi se păruse, măcar ca provocare, al naibii de interesant: “Cum se mai moare?”. Cititului asiduu și, eventual, unei posibile abordări total nedorite din partea unui student care să mă creadă de vârsta lui, îi preferasem privirea tîmpă și căscatul ochilor pe fereastră. Din lipsă de activitate intelectuală (umblat aiurea pe străzi) din cauza ploii, hotărîsem să mă dedic, sub streașina Rodipetului, unei activități mai muncitorești și să încerc să mă lămuresc dacă s-a schimbat ceva în moartea omului modern. O întrebasem politicos pe vînzătoarea care-și revărsase generos pieptul prin ghișeul cuștii: “Mă scuzați, aveți «Dilema Veche», ultimul număr, «Cum se mai moare?»?”. Răspunsul ei, de gospodină așezată, care-și împachetează borcanele de zacuscă și de dulceață în ziarele trecute la casat, îmi zădărnicise orice curiozitate de a mai citi dilemele intelectualilor români: “Cum să se mai moară? !... Mori încet, așa, în fiecare zi. Ce, tre’ să scrii reviste ca să știi?!...” Cumpărasem totuși revista și-o plasasem în buzunarul rucsacului. Mi-ar fi putut servi mai târziu, la împachetat ouă sau borcane.

Pînă pe la vîrsta de cinci ani, nu avusesem mari dileme în privința morții. Printr-o legătură ciudată, cum de multe ori se întîmplă copiilor, simțeam o solidaritate tacită și puternică cu toți morții din sat, la ale căror înmormîntări participam conștiincios. La disperarea mamei și a celor mari din familie, care se rușinau cu copilul lor nelipsit de la înmormîntări, răspunsesem scurt: “E mortul meu!”. Toată povestea se terminase brusc cînd, întoarsă de la o înmormîntare a unui nene jefuit și apoi omorît de hoți în timp ce se întorcea de la gară, începusem să am crize de plîns convulsiv, care amenințau să-mi tulbure echilibrul psihic și așa destul de fragil.

De curînd, anunțarea vizitei unui prieten care nu cunoștea mare lucru despre satul meu m-a făcut să mă gîndesc la toate schimbările, la mine însămi ca o parte a lor. În prima etapă, mă trezisem cu grămadă de amintiri și lucruri care mă invadaseră, atît de concrete că le puteam atinge. Ulița pe care bîntuiam mai toată ziua cînd eram mică (spre disperarea bunică-mii, care ajunsese să închidă poarta ca la închisoare), deși acum locuită de alți oameni, mă făcuse să revăd toate mamaiele și toți tataii care se adunau pe la porți: tușa Mărina și nea Mărin ale Jumară, tușa Tudora și nea Florea ale Ieftene, nea Culică orășeanul, tușa Mărușca și nea Gheorghe ale Mărunțelu, tușa Ghia și tanti Marioara ale Iercu, tușa Veta ale Gloabă, nea Costel cofetaru si tanti Zdrina...
Anularea vizitei m-a făcut să recad, prin dezamăgire, în povestea absențelor din viața mea. Zilele următoare a plouat mărunt și cenușiu. Am stat și-am ascultat, la un pick-up vechi, Gil Dobrică și am îngînat, ca o adolescentă militantă, versuri de la Dylan Pittiș: “Ploaia care va veni/ Le va risipi pe toate...”.
În dimineața dinaintea întoarcerii în București, mirosea din nou a zambile, a flori de cais și de corcoduș. Am luat ruscacul în spate și am plecat spre microbuz, deja fiindu-mi dor de Brastavățu. Pe stradă, oamenii se salutau ca după Paște: “Hristos a înviat!”. Știam asta. Se întîmplase cu doar cîteva zile înainte...