Despre puterea de a te îndrăgosti mereu pentru prima dată, despre uitare și aducere-aminte

Prima iubire a vieții mele m-a pocnit ca un trăznet pe la patru ani, în plină ascensiune carieristică de cucerire a lumii și a maidanelor cotropite de bălării, țărînă și corcoduși. Cum încă n-avusesem vreme să-mi încîlcesc timpul zilei și nopțile dormite pe rupte cu reverii de basm despre feți-frumoși care căsăpesc zmei răpciugoși și zburătăcesc peste băltoace și colibe în căutare de turnuri și domnițe nărăvașe, mă lăsasem ispitită nărodește de reprezentantul clasei adverse de la grupa mijlocie a to’arășei Iuliana. Tot pocinogul pornise de la pregătirile de sfîrșit de an, la care to’arășa educatoare ne predestinase să fim pereche pe viață și pe moarte, pînă cînd serbarea ne va despărți. Simțisem cum mîna lui mică, caldă și pufoasă îmi invadează încrengătura slăbănoagă a mîinii mele și mă lăsasem purtată, ca-n vis, pe ritmurile „A lu’ Nelu”-lui și ale „Periniței”. Mic și îndesat, dar delicat și rușinos ca o fetiță, Cătălin îmi năpădise aortele și ventriculele cu zîmbetul lui pierdut și sperios. Îl înhățasem mai apoi de-o toartă și jucasem tontoroiul „Trandafirului de la Moldova” în aplauzele extaziate ale părinților care-și felicitau odraslele cu fețe oropsite de pușcăriași.
Prin nu știu ce farmec și conspirații universale neînțelese, continuasem să ne vedem aproape zilnic în vacanța de vară, străbătînd noianul de ulițe care ne despărțeau casele și destinele. Mai mult, între noi se așternuse o atmosferă caldă de cuplu de bătrînei dați în mintea copiilor, dar pentru care lumea înseamnă, fără vrere sau putință de tăgadă, celălalt. Așa ajunsesem să-i șterg, regulat, prisosul de înghețată de pe față și tricou, să-l strîng de mînă a încurajare cînd trebuia să traversăm șoseaua principală bîntuită de căruțe și droage cu măgari, să-l tîrăsc după mine prin buduroaie și pe ulițe, în încercarea de a-l face părtaș pe vecie al aventurilor mele secrete de cățărare în copaci sau pe garduri. La schimb, eram recompensată cu vîrf și îndesat de zîmbetul lui pierdut, în care mă pierdeam și eu, fragedă, înamorată și tîmpă.
Pentru prima dată, începusem să mă rușinez de apelativul Cogeac și să-mi doresc, cu patimă și năduf, fuioare de plete blonde ca ale păpușii Teodora de la magazinul universal din vale, voaluri și rochii de pînză topită, pantofi din antilopă și sandale cu tocuri și fundițe, făcute pe comandă. Scurt și practic, trecusem la acțiune: în nopțile cu lună plină, îmi înfruntasem groaza de strigoi și m-aventurasem sub bolta de viță-de-vie din fața casei, unde socoteam că rugăciunea mi-ar fi mai lesne auzită, și îngenuncheam, cu durere și speranță, rostind termene și condiții stricte de femeie aflată la ananghia dragostei: „Dă, Doamne, pînă mîine dimineață să-mi crească păru’ pîn’la genunchi!”. A doua zi îmi pipăiam creștetul rotund și aproape chilug, oftam întristat și mă mulțumeam cu remarca oricărei femei cu care natura s-a zgîrcit nemilos: „Las’ că mă place cum sînt.”. În schimb, reușisem să achiziționez o rochiță cu volane și bretele de la verișoara Anda, pe care o purtam ca pe un însemn cert al feminității mele, dincolo de orice fel tăgăduitor, lălîi și lăbărțat în care atîrna pe mine.
Echipată cuviincios, fusesem purtată de mînă pînă la casa părinților lui, unde fusesem întîmpinată c-un entuziasm care mă făcuse să-mi jumulesc rochița a rușine: „A venit mireasa!”. Era clar: părinții aflaseră de relația noastră și de gîndurile serioase ale fiului lor, pe care le aprobau și încurajau din plin. Aveam, așadar, binecuvîntarea lor și ne puteam juca în voie în bătăturile caselor noastre, fără suspiciunea răuvoitoare a vecinilor, ba, dimpotrivă, puteam procrea liniștiți ghiulele din nămol și chiftele din țărînă sub ochii protectori ai ălor mai mari.
Toată vacanța se scursese într-o atmosferă de căsnicie fericită, cu călătorii în jurul lumii satului nostru, cu marile bucurii ale descoperirii te-miri-cărei insecte necunoscute, cu fericirea caldă și siguranța liniștită că mîine te așteaptă și ești așteptat să iei lumea din nou la scormonit.

Toată povestea se terminase însă brusc și tăcut, cum ai tăia o foaie de hîrtie cu o foarfecă suficient de mare încît s-o înjumătățească dintr-o singură strînsoare a mîinii. Într-un acces de gelozie total nejustificată (jucării nu-i dădusem pe ascuns, cu priviri galeșe sau fulgerătoare nu-l șfichiuisem, cu vorbe înduioșate sau tăioase nu-l dezmierdasem; mai pe scurt, Dan de la grupa mare făcea parte dintr-un alt univers decît al nostru), iubitul meu se luase la trîntă cocoșească, uitînd de mine și de tot al nostru. Plecasem fără vorbe și justificări, lăsînd în urmă tot noianul de promisiuni neîmplinite. În toamnă, părinții îl luaseră pe Cătălin la grădinița de la oraș, răpindu-l bunicilor și mie, înainte să-i mai pot spune ceva...
Peste ani, ne-am reîntîlnit în vacanțele de vară: fiecare cu povestea lui, fiecare cu alte amintiri. Dar mi-a plăcut totdeauna să cred și să mă amăgesc, de dragul poveștii și al bunelor speranțe, că, dincolo de zîmbetul lui care se pierdea de fiecare dată, se întreba, ca și mine: „Ții minte?...”. Nu ne-am spus niciodată nimic; între timp descoperisem lumea singură, între timp își pierduse zîmbetul în alte cotloane de lume.
În mod ciudat, dar firesc, mă regăsesc cu fiecare îndrăgostire. Prea orgolioasă să mă-ntorc la timp cînd greșesc, prea ispitită de duioșie să nu iert, continuu să mă-ndrăgostesc țărănește, în nebunia primei iubiri: cu speranță și deznădejde, cu patimă și rușine, cu fericire și noduri de lacrimi, cu durere știută de mine, cu bucurie văzută de el, dar totdeauana cu nebunia, și groaza, și curajul copilului de patru ani care cunoaște pentru prima dată lumea și pe cel de lîngă el.

P.S. Am scris asta pentru că, pe de o parte, sîntem „condamnați” să iubim cultural și orice tăgadă a acestui adevăr ne aduce în fața amintirilor, pe de altă parte pentru că orice etnolog/antropolog ar trebui să se-ndrăgostească de lume, de fiecare dată pentru prima oară, atunci cînd pornește într-o nouă călătorie. Și pentru că, mai presus de toate, dincolo de justificări personalo-profesionale, orice mare iubire ne readuce în fața celorlați și-n fața oglinzii mai copii și mai neștiutori ca niciodată.