Poeniţa, satul cu cinci oameni de lîngă Făgăraş

„ – Cînd treci, bade, pe la noi,
Pune-le clopori la boi,
Să te-auz de la război.
Că eu cînd te-oi auzi,
La portiţă oi ieşi
Ş-amîndoi om povesti.
-Te-auz, mîndro, de la noi,
Cum ţăsai tu la război,
Şi şchimbai cu iţele,
Şi băteai cu brâglele.
Doamne, mă gîndeam în mine:
De m-aş face-o suveicuţă,
Să mă ia mîndra-n mînuţă,
Să mă dea din mînă-n mînă,
Măcar numa-o săptămînă.”
(Lele Eufrosina Ilina)

„Da’ satu’ tăt aşa o fo’ de mare, de-acolo şi pînă dincolo, de-o fo’ case multe şi lume multă-n ele, nu o fo’ numai o familie or numa unu, cum sîntem acuma.”

În Poeniţa mai sînt cinci oameni. Cei mai mulţi au plecat pe vremea comuniştilor în Victoria, oraş cu blocuri pipernicite, cangrenoase, ridicate peste noapte, apoi în Făgăraş, apoi tot mai departe, după (i) logica unui sistem industrial care urmărea ridicarea poporului pe „cele mai înalte culmi ale civilizaţiei” prin urbanizarea „satelor retrograde”.
Poţi ajunge în Poeniţa dacă te abaţi vreo trei kilometri de la drumul naţional Braşov – Sibiu, după ce treci de barajul de pe Olt şi de Nou Român. Drumul se opreşte în Poeniţa, dincolo de sat sînt dealurile. Capăt de drum şi capăt de timp, Poeniţa pare acum pustie.
În februarie 2005, cînd am ajuns în Poeniţa, era vremea oilor. Timp greu, căci naşterea e început de lume nu doar pentru oameni şi de multe ori firescul o ia pe căi nefireşti pentru mintea noastră. Pentru lele Frăsina, gazda mea, era un sfîrşit de iarnă greu. Oile parcă erau legate, nu voiau să fete, mieii se năşteau cîte doi, parcă s-ar fi temut de singurătate, slăbănogi şi bolnăvicioşi. Chiar atunci cînd lucrurile păreau a intra în rîndul lumii, cîte o oaie nu mai primea mielul la supt, iar bietul dobitoc urla nopţi întregi, pînă cînd nea Sandu (fiul lelei Frăsina) şi nea Gheorghe (unul dintre bătrînii rămaşi în sat) găseau o modalitate să-l liniştească într-un fel. În mod vădit, nu nimerisem prea bine. Simţeam că încurc prin venirea mea – asta le mai lipsea, grija pentru un străin! Angoasă cu care venisem din oraşul meu hiperaglomerat, unde simpla convieţuire cu colegul de la birou te pune în postura de a-ţi redefini spaţiul intim... Curînd, mi-am dat seama că, pentru oamenii aceştia, nefiresc nu este mersul naturii, de care Dumnezeu are grijă pînă la cel mai mărunt fir de iarbă; cu adevărat nefireşti sînt socotelile oamenilor, ale celor care, indirect sau ba, au făcut în aşa fel ca Poeniţa, sat bogat, cu case mari, solide, să rămînă aproape gol, la dispoziţia oricui vrea să se îmbogăţească peste noapte.
În timp ce nea Sandu şi nea Gheorghe se străduiau să întoarcă mielul care refuza să se nască, răsucindu-se în pîntecele mai sigur al mamei, lele Frăsina ne-a dat să citim rugăciuni către Domnul Hristos şi Maica Lui, să îndrepte lumea după chipul pe care i l-a dat Dumnezeu întîi. Ciudat pentru un om care nu mai crede în îngeri din cauza firelor telegrafice, dar extrem de normal pentru omul care în fiecare moment vorbeşte cu Dumnezeu. În curînd, toate lucrurile s-au liniştit, iar lele Frăsina a ajuns să aibă optsprezece miei sănătoşi (aveam să aflu, mai tîrziu, spre sfîrşitul lui martie, că ajunsese la vreo treizeci şi ceva de miei). În mod vădit, toate în virtutea credinţei lelei Frăsina că orice lucru e bun, numai să ştii să-i găseşti un rost.
Odată lucrurile reintrate în albia lor, puteam sta la poveşti. Pentru oamenii aceştia, care nu munceau doar de dimineaţa pînă seara, ci şi noaptea, cercetarea memoriei s-a transformat într-un motiv de a fi împreună, de a-i face părtaşi pe străini la viaţa satului în care trăiseră ei înainte de colectivizare. Aveam să descopăr satul treptat, ca şi cînd mi s-ar fi luat de pe ochi, pe rînd, vălurile prin care eram obişnuită să privesc pe cei din jur. Poveştile celor doi bătrîni (cu adevărat poveşti pentru mine, căci ceea ce spuneau lele Frăsina şi nea Gheorghe nu semăna cu aproape nimic din ceea ce vedeam acum în sat) vorbeau despre o lume în care timpul se măsura în sărbători, timp sacru, de dincolo de timp.
Înainte de colectivizare, satul se chema Găinari. Comuniştii l-au schimbat în mai „poeticul” Poeniţa, fără să-şi dea seama că prin asta spuneau un adevăr. Mai apoi, pe vremea comuniştilor, obiceiurile s-au ţinut în continuare, chiar dacă tinerii, neavînd ce să mai muncească („la colectivă se murea de foame”), începuseră să plece. Satul continua să trăiască în felul lui, chiar dacă cu din ce în ce mai puţini oameni. Tradiţia continua să rămînă acelaşi imperativ al veţii cu rost. „O fo’ greu, că o fo’ strîmtură mare şî năcazuri multe şî lumea mai lîpsîtă. Totuş, ăştea să făceau! Păi ăştea trebuiau să să facă, din cauză că numai o dată te măriţi, că nu te măriţi în toate zîlele!”
Apoi au început persecuţiile... Vinovaţi sau nu, dar din cauza unui context specific (rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraş), oamenii erau pîrîţi sub diverse motive, plimbaţi prin închisori şi constrînşi să mărturisească lucruri pe care nu le făcuseră. Lele Frăsina şi bărbatul ei au stat opt luni în închisoare, fără să fi făcut nimic, doar pentru că fuseseră pîrîţi de un fin răzbunător. Absurdul kafkian, de care oamenii nu auziseră niciodată, începea să devină normalitatea unei lumi întoarse pe dos. Ca şi astăzi, credinţa în Dumnezeu, mi-a spus lelea, a ferit-o de mai multe necazuri. Aceeşi credinţă care i-a păzit oile în februarie 2005. Despre perioada comunistă, cei doi bătrîni povestec mai puţin. Lele Frăsina mi-a povestit doar despre ce a păţit în închisoare; în rest, îi place să povestească despre adevărata ei lume, cea de dinainte de comunişti. Ca şi cînd memoria ei nu ar fi păstrat decît ceea ce este cu adevărat semnificativ într-o viaţă, aruncînd balastul unei lumi care nu putea să dureze.
De Crăciun, în 2004, bătrînii s-au întîlnit la biserica unde slujeşte un preot venit special din Sibiu pentru ei. Nea Gheorghe, fost primariu al cetei de feciori, a ţinut strana. După sujba de Crăciun, a cîntat toate colindele pe care le cînta cîndva cu toată ceata, ca să-i colinde pe toţi „găinarii” împrăştiaţi în toată lumea. Fără sărbători şi colinde, nu ar mai exista nici timp. La cei 73 de ani ai săi, nea Gheorghe avea o eleganţă care arăta că a fost cîndva centrul privirilor fetelor din sat. Lele Frăsina, mai în vîrstă (84 de ani), continuă să astăzi să se îmbrace la toate nunţile şi sărbătorile în costum naţional şi să „strige”, chiar dacă nu mai are pe cine „încontra”.
În duminica în care am mers la biserica din Poeniţa, ningea pe tăcute, cu fulgi neobişnuit de mari. „Semn de bogăţie”, a spus preotul. E-adevărat, eu plecam încărcată.

În urmă cu ceva timp, am aflat că în Poeniţa au mai rămas patru oameni. Acum stau în Bucureşti, de multe ori mă întîlnesc cu prietenii şi, uneori, ascult la un casetofon vechi colindele lui nea Gheorghe. De multe ori, însă, mă simt mai singură decît m-am simţit într-un sat cu cinci oameni.