Despre cum am adus Crăciunul tocmai de la Piatra Neamț

Pe vremea aia mă țineam de tata ca rîia de capră. Bine, asta cumva și pentru că omul îmi aprecia talentul de a mă cățăra prim pomi și sări gardul, și mă promovase la statutul de băiatul lu tata, titlu care-mi dădea zgîrciuri de mîndrie ca gușa curcanului cînd se înfoaie. Ce să mai, eram lipită de om ca scaiul de oaie. Cel mai cel îmi plăcea cînd plecam la el la Semeteu cu asistența tehnică și eu trebuia să stau pe motorul uriaș, ca un scăunel cu patru picioare, așezat între tata și nenea șoferu. Plecam așa toți trei, la Semeteu sau pe cîmp, după cum era programul, și asistența tehnică pufăia din toate încheieturile, dar eu mă țineam băț și nici nu mă clinteam de pe motor, ba uneori chiar adormeam în torsul mașinii și visam că îl pusesem pe motanul Codiță guler pe după cap.

Venise Revoluția, dar unele lucruri nu se schimbaseră așa repede în satul nostru. E-adevărat că nu mai mergeam la școală în uniformele de supraelastic, în care toți făceam cute ca niște bebeluși grăsani cînd venea iarna și înghesuiam helănci și pulovere pe sub uniformă, pentru că frigul tăia în uniformă ca toporișca-n șunca porcului. Revoluția ne adusese însă și Crăciunul și îl înlocuise din funcție pe Moș Gerilă cu Moș Crăciun, deși mai mult așa, cu numele, cum ar fi din om de serviciu în operator igienă sanitară, că tot cu același halat roșu de gospodină îl îmbrăcau la serbări, de parc-ai fi zis că femeile din sat se săturau taman de sărbători să mai trebăluiască de unele singure prin casă și hotărîseră să dea capotul lor altuia mai vrednic să-l poarte, măcar și-așa, de formă și doar de sărbători, ca să simtă și bărbații cum e să porți capot și să ai grijă de copii. Dar Revoluția nu schimbase de niciun fel relația mea cu tata, deși democrația începuse să umble slobodă pe ulițele satului ca o fată mare fără rușine și ori de cîte ori cineva dădea un sfat altuia, democrația venea să-i salveze obrazul: Da ce-ai, domne, e democrație!

În iarna aia tata începuse să extindă treburile Semeteului și hotărîse să încheie nu știu ce înțelegere cu un fost coleg de-al lui de facultate. Ne-nchipuisem tot timpul colegii lui ca pe un fel de adunarea bătrînilor, oameni care știu și trag sforile țării pentru că mulți dintre ei lucrau în fabrici mari unde se făceau tot felul de utilaje pe care le vedeam mai apoi fornăind pe șoseaua principală, și era cumva ca o mobilizare la război să vezi șirul de combine și treierătoare, ambalate de generalii ăștia, foști colegi de-ai lu tata, împrăștiați pe toate fronturile țării, lucrînd la mecanizarea agriculturii. Și colegul lui, nenea Atanasiu, locuia tocmai în Piatra Neamț, care era cumva tocmai hăt, la marginea lumii locuite, și drumul pînă acolo devenise brusc o călătorie de explorare a universului, în care tata era aici căpitanul Janluc Picard si eu nambăr uan, comandăr Raicăr. Venisem acasă de la școală mai pe după-amiază, că în timpul iernii făceam ore cu schimbul, pentru că școala nu avea așa mulți bani să încălzească toate clasele, și oricum nu aveam decît un om și o femeie de serviciu, nea Arămbică și tanti Lucica, care ne făceau focul la o tîrlă de copii și profesori, și după ce făceau focul de dimineață ne lăsau să ne mai încălzim și unii de la alții ca să nu se termine toate lemnele pentru niște puturoși ca noi și niște sclifosite ca doamnele profesoare. Era și frumos totuși să faci ore pe după-amiază, mai ales că orele se scurtau la 45 de minute și terminai mai repede, mai aveai timp și de alte treburi de-ale gospodăriei ca spre exemplu scărpinat cățeii Panda și Gioni sau făcut rochii pentru motanul Codiță. Tata tocmai se pregătea să plece la Piatra Neamț și m-a luat cumva așa, cum iei puiul din oală cînd fierbe ciorba, și nici n-ai timp să te dumirești dacă-i ciorba gata sau ai fost tu hăpăuc de foame. Mi-a zis să mă îmbrac repede dacă vreau să merg la Piatra Neamț, așa că am aruncat din viteză o pereche de izmene pe care le aveam de la vărul Victor, încă o pereche de pantaloni mai așa, nu prea buni, de luat pe dedesubt, și-apoi treningul de fîș verde pe care mi-l cumpărase mama de pe la Corabia după ce mă milogisem de ea toată vara, și chit că treningul nu-mi ținea de cald de niciun fel, dar măcar îmi ținea de fudulie, ca să nu mă duc tocmai la Piatra Neamț îmbrăcată chiar așa, ca la țară. Imi pusesem cizmele roșii de cauciuc, singurele accesorii feminine pe care tata ni le cumpărase la set mie, lui Lorelei și mamei, parcă să ne recunoască dintr-o ochire care sîntem ale lui, și plecasem așa, împodobită ca un pom de Crăciun, în ce avea să fie cea mai lungă și cea mai frumoasă călătorie din viața mea.

De data asta, nu plecasem cu asistența, pentru că trebuiau să aducă nu știu ce materiale de pe-acolo, ci cu un camion uriaș în cabina căruia stăteai ca la pupitrul Entărpraizului, de unde vedeai lumea ca pe filmele cu Loana pe care le dădea nenea Puiu Duță la căminul cultural. Era foarte frumos în cabină, cald ca lîngă sobă, și mirosea a motor încins și a motorină, ca atunci cînd se-aprindea focul, și tata mă învelise cu șuba lui uriașă, ca o cățea care-și strînge puii aproape. Adormisem aproape imediat, că numai gîndul călătoriei mă obosise deja destul. Și mă trezisem deodată în lumini nemaivăzute care ne loveau în fugă de la alte mașini, ca să fie înghițite din nou în negură, și camionul nostru sforăia ca un animal uriaș care ne ducea alunecînd în pîntecele lui călduț. Văzusem pentru prima dată firme luminoase, cum clipoceau din ochii lor uriași în mii de culori, de parcă toată lumea  de pe-acolo sărbătorea nașterea Mîntuitorului cu reclame la Pepsi și Coca-Cola,  iar Bucureștiul părea și mai și ca Las Vegasu, luminînd din toate fărîmele a forfotă și înghesuială. Mă minunasem cum de în așa splendoare și grozăvie mai vede cineva steaua sus răsare, și dacă nu, cine o să mai meargă să ducă aur, smirnă și tămîie pruncului Iisus în afară de trei păstori se întilniră, care oricît de deștepți ar fi fost ei, tot săraci și tot de la oi veneau, sau chiar și dacă mai avea vreun rost să se nască, pentru că cu-așa minunăție nici nu m-aș fi mirat dacă Dumnezeu ar fi zis că mai bine să ne lase de unii singuri, și nici măcar în plata Domnului, că altfel poate ne lovește gîndul să-i punem si lui firmă la intrarea în rai, să-i plătești Sfîntului Petru bilet ca la intrarea în cazinou.

Așa minunăție și grozăvie nu mai văzusem nici la televizor. Bine, că noi aveam un Diamant și-un Sport alb-negru, că încă nu ne luasem Filipsu color de la o mie și unu articole, așa că nici n-aveam cum. Mai tîrziu ne opriserăm să facem o pauză, la un popas, să-i dăm și camionului un pic de pauză, că s-o fi săturat și el săracul de atîta drum și sufla greu pe nările lui țintuite cu grilaj, și tata îmi luase un Mars sau un Snicărs, dar nu stătusem prea mult pentru că erau pe-acolo niște bijnițari care jucau barbut și alba-neagra și niciodată nu știi cum îți ies banii din buzunar cu de-alte ăștia, mai ales cînd vii nepregătit dintr-un sat. Scăpaserăm teferi de data asta, dar asta numai pentru că șoferul nostru era om cu experiență de trasee, om înțelept precum calul lui Făt-Frumos, și mă sfătuise să nu mă uit direct la ei, așa cum trebuie să faci și c-un cîine cînd mîrîie la tine, că de îndată te-nșfacă de buzunare de pleci ca prostu de-acolo, de n-ai bani să mai ajungi unde ți-e treaba, ce să mai vorbim de-ntors.

Trecuse mult timp, de nici nu m-aș fi mirat dacă intrasem în anul nou, și ajunseserăm la Piatra Neamț, unde părea că se sfîrșește lumea, pentru că era așa de frumos de parcă Dumnezeu, care se zgîrcise pîn-atunci de trebuiseră să-și facă oamenii singuri firme, își golise traista aici, la intrarea în raiul lui, de toate bunătățurile pe care nu se-ncumetase să le irosească în restul drumului. Oricum nici nu cred să fi fost altă explicație, pentru că acolo lumea vorbea altfel, mai domol, ca și cum toți recitau la teatru radiofonic, și nimeni nu se grăbea ca la noi în sat, unde lumea era mereu pe fugă și cînd n-avea nici unele de făcut, de parcă ziceai că la Piatra Neamț nimeni n-are nicio treabă pe niciunde și singura lor treabă e s-aștepte să se nască Hristos. Nici nu era de mirare că pe acolo pe la ei, prin Moldova, Ștefan cel Mare, cum ne învățaseră la istoria dintr-a patra, avusese într-o domnie atîta timp să facă la mănăstiri cît să ne ajungă și nouă, în celălalt fund al lumii din Oltenia, unde oamenii drăcuiau la fiecare cuvînt, de parcă stăteau mereu de vorbă cu dracul și nu cu altul de-al lor din sat, pentru că timpul lor nu părea la fel de scurt și grăbit ca al nostru, poate că nici nu era același timp pînă la urmă. Că n-ai de unde să știi dacă Dumnezeu nu cumva le dăduse lor acolo, la Piatra Neamț, alt timp, destul de lung cît să poată să măsoare cu el zidurile de la mănăstiri.

Ajunseserăm la nenea Atanasiu spre seară, năuciți de drum. Dar era tare frumos la nenea Atanasiu, parcă nimeriserăm în ieslea Domnului, mai ales că nevasta lui nenea Atanasiu era o femeie așa frumoasă și blîndă de-ai fi jurat că se dăduse jos din icoană ca să ne facă nouă de mîncare și să ne culce în așternuturi curate, și chit că băiatul lui nenea Atansiu nu mi-era chiar așa un sfințișor ca mama lui, și asta s-a dovedit a doua zi cînd ne-am pus pe aruncat cartofi și cepe degerate din balcon, dovadă că nu făcea nici cît o ceapă degerată. Adormisem imediat, ca omul obosit după drum, și tata se plictisise să tot dea jos de pe mine rîndurile de bulendre, și rămăsesem așa, în izmene, ca țăranul întors de la munca cîmpului. A doua zi ne-am dus pe la nenea Atanasiu la serviciu, ca să vorbească tata de-ale lor și cum să mai pună agricultura pe roate de tractor, și-apoi ne-am dus în tîrg la ruși, să vedem și noi ce se aducea de peste hotare, chit că hotarele astea cu frații ruși nu fuseseră cam niciodată închise cum ar fi fost cu olandezii care veniseră în sat la noi cu ajutoare imediat după Revoluție, dar se plictisiseră repede cînd văzuseră că nu ne era chiar chiar așa de rău cu atîttea chiolhanuri și ciorbe și sarmale cît le făcuserăm noi de bun-venit. Și-acolo, în tîrg la ruși, am văzut cîte minunății aveau ei, că nu degeaba trăiau ei așa aproape de Polul Nord, cu beteluri care mai de care și globulețe și luminițe pentru Crăciun, de parcă rușii altă treabă n-aveau ei acolo la ei în mama Rusie decît să meșterească tot anul pentru pomul de Crăciun. A fost cam greu să alegem, că erau toate care mai de care mai frumoase și mai sclipicioase, dar pînă la urmă am luat cîteva tuburi ca lumea de lipici transparent, care la o adică ar fi putut sa lipească înapoi și mama ei de Uniune Sovietică la cît era de bun, și multe rînduri de beteală argintie, și fulgi de nea din plastic care se montau din bucățele, și fluturi, și clopoței cît s-ajungă la toți copiii din sat.

La-ntoarcere, parc-am ajuns acasă într-o clipită. Și acum cred că timpul o luase iar la goană, parcă la-ntrecere cu camionul nostru, imediat ce ieșiserăm din Piatra Neamț. Dar acolo, în satul nostru din Oltenia, am dus cu noi ofrandele de beteală, fulgi de plastic și globuri rusești de parc-am fi fost magii întorși din Betleemul Moldovei cu vestea cea bună.

Și-acum mai avem beteala și podoabele luate din tîrg de la ruși, deși alte podoabe capitaliste le-au cam lustruit sclipiciul și le-au împins, de-a lungul anilor, în spatele pomului sau pe la poale. Dar nici unele, cît de scumpe ar fi fost ele, parcă n-au făcut pomul așa frumos ca în anul ăla în care am adus Crăciunul de la Piatra Neamț.

Tovarăşul a murit, trăiască democraţia!

Pe vremea aia mă bucuram că o aveam şi eu cu ceva la mînă pe mamaie, mai ales că băgase de seamă că mă poate speria cu „Treci acasă, vagaboando, că te spun lu’ mă-ta!”. Prea bine nu ştiam eu ce-nseamnă vagabond, că de cînd cu Tovarăşul orice vagabond era luat din drum şi băgat în fabrică unde muncea cu spor şi drag de muncă ca găina de pieptănat. Aşa că nimeni nu mai cutreiera aşa, teleleu, ca căţeaua lu’ Drugă, care de altfel era foarte vestită la noi în sat că umbla peste tot, dar care niciodată nu fusese cîine fără stăpîn, pentru că la noi toată lumea trebuia să aparţină cuiva. Că de-aia şi căţeaua era „a lu’” şi poate de-aia se şi supăra mamaie aşa rău de forfota mea prin sat, unde eram cunoscuţi ca „alde doamna Dorina” şi unde lumea ar fi putut zice că, uite, nepoată-sa e aşa ca căţeaua aia. Ceea ce de altfel nu mă prea deranja pe mine, pentru că aşa ajunsesem să cunosc toate uliţele satului, de la cimitir pînă pe vale, la lăieţi, unde mă opream deseori pentru o felie de mămăligă cu magiun. Şi, dincolo de faptul că mi-era cam frică de ei să nu-mi numere dinţii şi să crăp, nu mi-ar fi părut chiar-chiar aşa rău, pentru că odată îl văzusem pe Măru, un copil de-al lor, roşu şi frumos, aşezat în sicriu şi dus de toată lăieţimea în fustele lor colorate de crezusem că vor să-l însoare de mic copil la cimitir.

Dar bucuria mea a mai mare era să o pot şi eu ameninţa pe mamaie cu „Naa, naa, naa, naa, naaa, căăăă teee spuuun, că l-ai drăcuit, pe Tovarăşuuu!”, pentru că pe mamaie o apucau toate suduielile şi năduful cînd, prinsă în împleteala dantelăriilor ei, lumina se stingea brusc, sugrumată de o mînă nevăzută, de parcă cineva ar fi spionat special s-o inerveze pe ea, cum văzusem eu că spionau comuniştii în Pistruiatul. Că-l înjura pe nea Mărin de la lumină nu mi-era mie, că-n afară de faptul că ne citea contoarul nu ne era nicio rudă, dar să-l drăcuie pe Tovarăşul? Păi nu ne dădea el pîinea noastră în fiecare zi, cum ne învăţau la şcoală şi nu era el părintele patriei? Cu toate că ştiam prea bine că de fapt tata era ăla care se ducea în campanii agricole la treierat grîul şi nea Florescu îl măcina la moara de la cimitir, şi apoi brutarii de la brutăria din vale făceau pîine şi chiar lipii dacă te cunoşteai cu ei şi le dădeai comandă dinainte. Şi chiar dacă nu-l văzusem niciodată pe Tovarăşul venind noaptea la brutărie şi frămîntind cu mîinile lui de muncitor pîinea amestecată cu sudoare, ceea ce mă făcea să mă gîndesc un pic înainte să o mănînc, pentru că sudoarea mirosea urît a ulei de tractoare, mă gîndeam că sudoarea Tovarăşului trebuie să fi mirosit a pîine caldă, gata scoasă de sub ţest.

Şi chiar dacă nu pricepeam eu prea bine cum vine treaba cu paternitatea Tovarăşului, pentru că nu ştiam decît doi taţi – unul care era tata şi altul carele era în ceruri şi la care mamaie se ruga în fiecare seară –, mă gîndeam că trebuie să fi fost vreo treabă cu asta de vreme ce poza lui era pusă în faţa clasei ca icoana lui mamaie cu Iisus într-o grădină, aşezată sus pe perete sau ca poza cu tataie, care era şi el tot tată, tata lu’ mama. Aşa că şi eu mă bucuram s-o ştiu fricoasă pe mamaie de tatăl ăsta, Tovarăşul, nevăzut şi el decît la televizor şi la începutul abecedarului şi cărţii de matematică, chiar dacă n-aş fi spus-o niciodată, că nu eram chiar aşa pîrîcioasă.

Şi chiar dacă nu pricepeam eu prea bine nici treaba cu întovărăşirea, încercasem eu să mă dumiresc de una singură care-i diferenţa dintre alde Michi şi alde Florina, care mi-erau tovarăşi de joacă şi cu care puteam să ne scuipăm şi să ne-mpăcăm dup-aia fără nicio supărare, învăţătoarele, care şi ele ne erau tovarăşe, dar care te luau la beţe sau chiar îţi răsuceau coadele de simţeai cum te trec fiorii pînă-n vîrful degetelor de la picioare, cum făcea tovarăşa Lenuţa, sau care te puneau să-ţi pocneşti tovarăşul de bancă chiar dacă nu te certasei cu el, ca tovarăşa Victoriţa care obosea să te bată şi dădea treaba la alt tovarăş mai mic, şi Tovarăşul, care era unul şi care avea grijă de toţi, de credeam că i se învîrt ochii în portret ca la un fel de poză cu o femeie de pe portofelul lui mama, care îţi făcea cu ochiul dacă o priveai dintr-o anumită poziţie. Şi mă gîndisem eu că treaba cu tovărăşia trebuie să fi fost şi ea cu gradele ei, adică unii trebuie să fi fost mai tovarăşi decît alţii, chiar dacă toţi trăiam în colectiv, ca vitele de la ceape. Pentru că toate erau ale tuturor, iar oamenii trăiau în tovărăşie şi munceau în tovărăşie la colectiv sau la cooperativă, şi nimic nu se făcea aşa, de capul tău, în care ai fi putut avea doar tărîţe de dat la porci, cum ne ziceau tovarăşele la şcoală.

Şi chiar dacă nu prea mi-era mie dragă tovărăşia cu tovarăşele învăţătoare, de Tovarăşul mi-era drag, că era de la noi din judeţ şi odată chiar fusese cît pe ce să treacă pe la şoseaua naţională, chiar dacă era ocupat să facă pîinea pe la toate brutăriile din ţară ca s-avem noi în fiecare zi. Şi mă-mbrăcaseră în costum naţional ca să-l întîmpin cu pîine şi cu sare, de parcă unui Tovarăş ca lui, la cît muncea şi care făcea asta în fiecare zi, asta îi lipsea, cînd de fapt ar fi trebuit să-l întîmpine cu muşchi ţigănesc şi ciocolate şi gume ţigarete luate pe sub mînă, să vadă şi el că ne e drag de el. Dar poate de-aia îi şi dădeau pîine şi sare ca la ţiganii cei mai săraci, pentru că poate de-asta n-avea el şi cu nevasta lui la cît muncea pentru noi.

Aşa că atunci cînd mamaie, care nici măcar nu voia să se ţină de tovarăşă cu el şi care tot de „doamnă” era ştiută în sat, zicea că „Fir-ai al dracului, Mărine, cu Ceauşescu tău cu tot!”, mă gîndeam că se poartă şi ea ca celelalte tovarăşe, ca pe vremea cînd era şi ea învăţătoare la şcoală, şi unde te strigau numai: „Mihală!”, „Mutu!”, „Pomană!”, de-ar fi putut să răspundă şi mama, şi tata, şi Lorelei dacă erau acolo, că nu ştiai dacă eşti tu sau unul de-ai tăi. Şi măcar dacă mamaie l-ar fi drăcuit şi ea cu Nicolae parcă n-ar fi fost chiar aşa rău, că doar de-aia era aşa doamnă cum o ştiau toţi.

Dar toată treaba se schimbase brusc, de parcă Dumnezeu se săturase şi o luase de la capăt cu lumea, în alte şapte zile, cum ne povestea naşa Gheorghiţa, cînd venea pe la noi în vizită cu cartofi copţi, că făcuse Dumnezeu la începutul lumii. Atunci mai rămăsese doar puţin pînă la Crăciun şi noi tăiasem porcul, ca s-avem ce pune pe masă, nu ca toţi sărăntocii pămîntului. În zilele alea făcusem potecă nouă la alde Costina la cît ne dusesem la ea să vedem la televizor, că Sportul nostru se defectase, şi se transmitea Revoluţia, un fel de film puţin mai nepalpitant decît Pistruiatul care se dădea la cămin, dar orişicum mai serios pentru că avea mai mulţi morţi şi oamenii păreau chiar speriaţi de-adevăratelea. Şi oricum filmul cred că era adevărat pentru că nenea Paul şi cu tanti Daniela se mutaseră de la ei din cartier, din Valea Roşie, la tanti Măriuţa în Craioviţa, pentru că la ei se trăgea şi ar fi putut să găurească ceva pe-acolo. Şi apăreau la televizor tot felul de tovarăşi noi, care vorbeau la fel de nervos ca Tovarăşul cel mare, care acum nu prea mai apărea la televizor. Şi cînd au zis că l-au prins pe Tovarăşul noi tocmai pîrleam porcul şi mama a început să plîngă, de n-am ştiut dacă plînge că-i părea rău de Tovarăşul sau jelea porcul căruia trebuia să-i facem pomana. Dar bănuisem eu că are de-a face cu Tovarăşul, pentru că pomana porcului ne plăcea la toţi şi nimeni nu se gîndise niciodată că porcul pe care-l prăjeam în tigaie, chiar dacă îl numisem Gheorghiţă Mihală, era unul de-ai noştri. Şi-ncercasem eu să o opresc din jelit că „Lasă, mamă, că scapă el Tovarăşul!”, dar vezi bine că n-o nimerisem, pentru că mă pocnise de parcă eu i-aş fi făcut ceva Tovarăşului. Şi cînd îmi zisese că „Acu de ce plîngi, doar nu l-ai omorît pe Cristos!”, mă gîndisem că poate chiar am făcut asta, chiar acum, înainte să se nască, ca să-mi cumpăr îngheţate şi fursecuri în formă de ciupercă de la nea Costel Cofetaru, şi poate tot eu l-am vîndut pe Tovarăşul şi nici măcar nu ştiam ce făcusem. Că la o adică dacă vreo tovarăşă de la şcoală m-ar fi luat la-ntrebări şi la-nvîrtit părul în cap aş fi recunoscut orice, şi ce-am visat, şi ce-am făptuit fără să fac. Că aşa era la şcoală, dacă te luau la ochi, dup-aia mereu dădeau vina pe tine şi trebuia să recunoşti ce n-ai făcut, că altfel te luau la beţe şi nu se mai terminau pînă la pauză.

Dar treaba cea mai urîtă cu revoluţia era că ajunsesem să-mi fie frică să mai primesc colivă de pomană de la alde tuşa Tudora şi tuşa Mărina, care erau ele cam rele de felul lor, dar făceau colivă bună. Şi asta pentru că la televizor ziceau că umblă terorişti deghizaţi în babe cu colivă unde ascund pistoale, de nimeni nu îndrăznea să-i facă o colivă de pomană Tovarăşului, chiar dacă pînă şi porcului îi făcusem una. În anul ăla, am atîrnat crengi de brad, pentru că probabil teroriştii furaseră toţi brazii din lume ca să-mpodobească ei la tot neamul lor de bucurie că l-au împuşcat pe Tovarăşul şi nimeni nu-mi explicase dacă Moş Gerilă, care venea de Crăciun în fiecare an, fusese şi el împuşcat odată cu Tovarăşul, pentru că dintr-odată venise alt moş, Moş Crăciun, tot aşa cum alţi tovarăşi luaseră locul Tovarăşului cel mare.

De Tovarăş nu mi-a fost aşa dor, pentru că am putut să ne ducem la şcoală fără uniforma de supraelastic în care transpirai şi cînd era frig şi pentru că am terminat treaba cu tovărăşia cu doamnele de la şcoală, care oricum nu-mi fuseseră tovarăşe decît aşa, cu numele, dar nici ăla decît de familie, dar nici acum nu m-am dumirit încă dacă cineva l-a împuşcat pe Moş Gerilă şi cine-a furat atunci toţi pomii de iarnă, de am trăit Crăciunul cu daruri numai de morţi, de parc-ar fi fost Vinerea Paştelui.    

De ce cred în icoane

Spre ruşinea mea, nu sînt o credincioasă care să respecte rînduiala mersului la biserică mai mult decît rutina meselor zilnice, aşa cum ar trebui să fie orice credincios. Mai mult mă frămîntă îndoielile, iar întrebările îmi sînt mai numeroase decît căutările. 

Însă acum cîţiva ani, la coborîrea din munţi, am înnoptat pentru cîteva zile în Cîrţişoara, unde lele Victoria, gazda noastră, m-a tratat de umflăturile picioarelor cu frunze de varză bătute cu cărămida. Din vorbă în vorbă, lele Victoria, a cărei casă avea pereţii împodobiţi cu icoane pe sticlă, cum au mulţi oameni din Ţara Făgăraşului, ne-a povestit cum au venit domni de la judeţ care i-au pus icoanele pe liste şi le-au băgat la patrimon. Au mai venit şi alţii, care au încercat s-o ademenească chiar cu o sută de milioane (pe vremea aia echivalentul salariului meu pe vreo doi ani), însă lele Victoria, a cărei fiică era bolnavă de cancer, ştiuse ea mai bine: „Dragă domnilor, eu v-aş da-o, că-s bătrînă şi copiii n-o vor, dar ce să fac cu banii? Dacă dumneavoastră îmi scapaţi copilul, atunci v-o dau pe degeaba! Dar altminteri, mai de folos îmi e icoana.”

La puţină vreme, fata lelei Victoria a murit de cancer, aşa cum spuseseră doctorii. Însă bătrînica ne spusese deja, ca în legendele cu broscuţa şi Maica Domnului: „Şi chiar de n-o mai fi fata, icoana tot îmi e mai de folos. Că uite, şi Măicuţa a avut un Fiu şi L-a pierdut.”

Nu ştiu dacă lele Victoria o mai trăi sau nu şi dacă domnii au luat deja icoana. Dar acum cred cu tărie că tocmai minunea pe care credinţa asta a lelei a dezvăluit-o ochilor mei mă poate cumva vindeca şi pe mine de necredinţă.

Colţ din camera bună în casa doamnei Maria Poenariu din Laz (jud. Alba), pictor iconar

Despre ţăranul român, cu dragoste şi tristeţe

Despre ţăranul român se scrie azi mai mult aproape decît despre orice altceva. Toată lumea vrea să se apropie de „rădăcini”, să-şi cunoască „originile”, să trăiască „autentic”, să dezgroape lada de zestre. Dar nu oricum, ci după reguli proprii.

Ca şi bunul sălbatic sau canibalul la băştinaşii teritoriilor nou descoperite, „ţăranul român” nu exprimă nici pe departe o realitate, ci un concept. Chiar dacă n-o vedem, el este Celălalt – Străinul – pentru orăşeanul modern sătul de poluare, aglomeraţie, fast-food. Astfel că ţăranul, pus la colţ de regimurile trecute (nu doar comunist, ci chiar şi cele de dinainte) ca retrograd, neigienic, superstiţios, cu obiceiuri barbare (Jujeul sau Tărbaca cîinilor, dezgroparea strigoilor, împunsul inimii şi clatirea batistei cu sînge din inima strigoiului într-un pahar cu apă pentru a fi băută sau, mai mult, friptul unei bucăţele din inima strigoiului şi amestecată cu mîncare drept leac pentru bolnav – sînt doar cîteva exemple), care mai crede că soarele se învîrteşte în jurul pămîntului sau că Dumnezeu a făcut pămîntul dintr-un boţ de nisip, trebuie să ne salveze astăzi de toate frustrările noastre moderne şi postmoderne. Ţăranul musai să fie autentic, să trăiască în armonie cu natura şi să dea sens tuturor lucrurilor pe care le face, să fie „cuminte” şi blînd, ospitalier şi mereu cu o vorbă înţeleaptă, să mănînce sănătos şi să se îmbrace în haine făcute de mîna lui. „Departe de lumea dezlănţuită”, ţăranul român trebuie să şadă la gura sobei, depănînd poveşti şi torcînd fuioare, cu oroare pentru nou şi străin de kitsch.

Despre mizeria realităţii destinaţiilor turistice exotice din lumea a treia s-a tot scris. La fel despre clişeele care înconjoară populaţia lor nativă. Începînd cu Rîmul de la care ne tragem, am învăţat şi noi cum să clişeizăm, simplificăm, etichetăm, idealizăm.

Am cunoscut mulţi ţărani şi eu însămi am fost crescută la ţară, într-un sat pe care mi-l amintesc ca pe un rai din care m-au izgonit vremurile, schimbîndu-l. Cu toţii avem un rai al trecutului la care aspirăm, însă tăierea lui după tiparul idealurilor noastre îl îndepărtează de realitate. Ţăranul român de azi, atît cît a mai rămas din el după exodul în Italia, Spania şi alte locuri pe care – ca şi noi satul lui acum pustiu – şi le-a reprezentat ca pe un pămînt promis, trăieşte în mizerie, neputincios să-şi lucreze pămîntul dat la asociaţii sau la arendă, înconjurat de plastic, şchiop, orb, cocoşat. Are neajunsurile, patimile şi darurile lui, ca orice om viu. Ţăranul văzut de departe e un ţăran care-şi munceşte pămîntul în straie de sărbătoare, deşi în realitate niciodată n-a purtat astfel de straie la cîmp sau peste zi. Văzut de aproape, poartă însă haine ieftine chinezeşti cumpărate de la magazinul cu 1 leu orice produs, gata să-şi vîndă hainele de sărbătoare, cusute de mînă şi păstrate pentru înmormîntare, pentru a mai supravieţui o vreme înainte de a-şi da duhul, cumpărîndu-şi parizer sau salam cu soia.

Mulţi dintre ei, aşa neajunşi cum sînt, vin însă ca din altă lume, cu povestea satului lor din trecut cu tot, dar poartă cu ei toată  tristeţea, singurătatea şi sărăcia satului de azi. Şi dacă am ajuns să preţuim ce-a făcut el odată, dar acum el însuşi dispreţuieşte, este pentru că noi sîntem cei care avem nevoie de refugii, de valori, de ceva „înrădăcinat”, stabil, fără însă să ne raportăm la o realitate. Între timp însă, ţăranul român încearcă din răsputeri să supravieţuiască realităţii, neadaptîndu-se idealului nostru. 

P.S. Am scris asta dintr-o mare tristeţe: atunci cînd merg în satele româneşti (de care acum mi-e dor şi unde mi se pare că e raiul pe pămînt) nu regăsesc aproape nimic din discursurile intelectualiste, cu aer sămănătorist, de azi. Eu însămi mă regăsesc deseori ispitită de Morgana asta a ţăranului român, pentru că am nevoie, nu doar ca etnolog, ci ca fiinţă trăitoare în istorie, de repere şi valori stabile. Cred însă cu tărie că doar atunci cînd o să dăm la o parte lanterna asta magică prin care privim satul românesc din depărtare şi o să-l vedem cum e în realitate o să putem cu adevărat să-l înţelegem şi, IDEAL, să-l ajutăm.

Stîna Piatra Mare

Măgura, Peştera, jud. Braşov