Prima zi de şcoală

Pe vremea aia mă lăsam dusă de-acasă mai rău ca ţiganu’ din cort. Acu’ să nu vorbesc cu păcat, că la grădiniţă nu-mi fusese chiar rău. Lorelei începuse să mă tîrască după ea de pe la un an şi ceva, mă învăţasem repede să socializez, în pauza de ţiţeică mai dădeam cîte-o raită pe-acasă, că tot stăteam aproape, lîngă căminul cultural, şi mă-nvioram o lecuţă cu vişinată din clondirul aşezat în vitrină, spre veşnică promisiune musafirilor care nu veneau chiar aşa, ca sălbaticii, cu mîna goală. Iar dacă educatoarele, care oricum beau cafele şi fumau ca turcii care dădeau năvală ca-n Povestiri istorice, stăteau geană pe mine, puteam să mă dau în leagăn cît de sus voiam eu şi să mă uit în curte la nea Marcel şi Maloala, unde mi se părea mie că se pot petrece lucruri minunate, ca spre exemplu confecţionarea unui grătar de prăjit pîine pe care-l foloseam ca instrument de acompaniere cînd cîntam „Muicăăă!!!” în timpul spectacolelor pentru musafiri. Sau, bine mersi, puteam să mă duc la groapa cu gunoi a dispensarului care găzduia grădiniţa noastră şi să scorbelesc după ace de seringă, asta cînd educatoarele nu te luau la beţe că „Eşti tîmpită, vrei să te infectezi?!”. De parcă doctorii erau aşa proşti să se infecteze. Oricum, le bănuiam pe to’arăşe cum că după ce ne trimiteau frumos acasă doi cîte doi de ne-mpingeam şi n-aveam loc pe scări ca vitele de la C.A.P., se duceau ele şi scorbeleau în gunoi şi duceau acasă seringile, să aibă Mari, şi Michi, şi Florina, şi Mirciulică, să se joace doar ei ca doctorii. Pe scurt, la grădiniţă era şi bine, era şi rău.

Dar nimic parcă nu mă îngrozea mai tare ca gîndul şcolii. Ce-i drept, în ultimii doi ani, singură mă oferisem voluntară la cules frunze de dud pentru viermii de mătase întinşi pe băncile albastre din laboratorul de fizică şi de matematică, unde omizile naibii rodeau cu fîşîit de caiet frunzele verzi. N-am priceput niciodată de ce nu le dădeau cu insecticid sau decis, cum dădeam noi acasă la gîndacii de Colorado de pe vinete. Şi ce viermi de mătase or fi fost ăia nu ştiu, că eu îi urmărisem doi ani pe de-a rîndul şi tot nu văzusem o rochie sau măcar o cîrpă amărîtă ieşită din scormoneala lor nesfîrşită. Dar simţeam parcă nu ştiu cum un fior pe şira spinării să-i aud cum foşnesc, în întuneric, şi mă gîndeam că foarte curînd or să se mute şi-or să mănînce merii din faţa cancelariei, apoi or să se mute la ăi de la primărie, apoi în dudul din faţa casei noastre, unde stătea o ciocănitoare, şi or s-o mănănce pe ea cu puii ei cu tot, apoi or să roadă toate casele şi şcoala şi primăria şi cişmeaua şi or să bea toată apa din buduroi să-şi astîmpere setea lor de viermi neadormiţi... Ştiam că sfîrşitul lumii e aproape, din ce mai auzeam pe la biserică cînd mă duceam în Joia Paştelui să trec pe sub masă, aşa că nu mă temusem de şcoală. Cînd s-a apropiat vremea, am simţit că sfîrşitul lumii nu poate fi prea departe nici el...

În vara aia ne dusesem pe la neamuri, pe la Craiova, tocmai bine cît să ne aprovizionăm de şcoală: Lorelei de la librăria din Valea Roşie, eu de pe la verişori, cu ce i-o lăsa inima să mă dăruiască. Că deh, fiecare după cum îi e vîrsta şi înfăţişarea. Aşa mă pricopsisem cu un ghiozdan mare cît o zi de şcoală, roşu şi tare, cu o Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici aranjaţi frumos în pădurea cu alune, o uniformă cu şorţuleţ mai lung decît rochiţa, că doar era compusă din piese de la Geta şi Mihaela, pe care le despărţeau cîţiva ani şi cîteva numere la haine. Nu c-aş fi fost vreo mofturoasă şi că roşul mi-ar fi căzut cu greu la lingurică, dar ghiozdanul meu fusese văduvit de bretele, ceea ce mă oropsea la soarta cruntă de a-l tîrî cîte zile oi mai avea eu de şcoală... Pînă la urmă, explicaţia mă mai împăcase cît de cît cu destinul: „Lasă, că aşa arăţi de-a cincea!”, că din clasa a cincea nu mai stăteai cu bretele ca toţi mucoşii de-a-ntîia.
La schimb, Lorelei se căpătuise cu un ghiozdan micuţ şi nou, grena cu margini gri, cu bretele în regulă, încă două buzunăraşe pe deasupra, în care să poţi pune şi tu ca tot omul pachetul, cu desen cu animăluţe care scriau ascultător tabla înmulţirii pe tabla grena. În comparaţie cu al ei, ghiozdanul meu părea geanta uriaşului din Jack, căruia doar vrejul de fasole i-ar fi putut fi bretele. Dar deh, după cum îi e firea fiecăruia. Nu mă lamentasem, nu mă dădusem de ceasu’ morţii, nu mă tăvălisem epileptic nealuată în seamă; ştiam oricum că vine el sfîrşitul lumii pînă-ncepe şcoala, ce rost ar fi avut atîta agitaţie?!...

Ca prin minune, mama, care de infinite ori după aceea avea să mă salveze de tot ce e mai rău pe lumea asta începînd cu şcoala, reuşise să mă scoată din ghearele doamnei Nina şi ale doamnei Victoriţa, care veniseră ca uliii la găini la cîteva zile după ce începuserăm grădiniţa să ne ia la şcoală ca-n armata americană, cruzi şi nevinovaţi, la şase ani. Mă trecuseră toate sudorile praşilei întîi şi de-a doua, gîndindu-mă că s-a zis cu tinereţea mea şi cu zilişoarele mele de copil, dar mama fusese categorică: „Nu dau eu copilul la şcoală după trei zile, să n-aibă el o amintire frumoasă din prima zi de şcoală, ca toţi copiii lumii!”. Şi azi îi mai sînt recunoscătoare, mai ales că alte mame fuseseră fără suflet şi cruţare şi-şi dăduseră copiii la şcoală ca pe boii la junghiere, cum se-ntîmplase cu săracul Marian, care dup-aia se dădea de ceasu’ morţii şi mare şcolar, de uitase şi de îmbrînceală şi de tot.
Mă ţinuse mama cît mă ţinuse pe socoteala ei, dar nici în pod nu mă putea ascunde, nici în pătul lăsa la nesfîrşit, nici în cocină sau în cuşcă cu Gioni căruia oricum trebuia să-i mănînc coada după cum îmi spunea mamaie cînd mă vedea că-l iau în braţe ca pe oricare dintre ai neamului. Aşa că ziua se tot apropia, vara se tot scurta, iar eu nu puteam da bir cu fugiţii, pentru că la grădiniţă ne ziseseră că de-acum noi, şoimii patriei, ne luăm zborul spre zări mai cutezătoare, unde vom deveni pionieri. Ce să spun, de parcă baticul lor roşu cu tricolor, care oricum era doar jumătate de batic ca la ţiganii cei mai săraci, mă ademenea pe mine, cînd mamaie avea un geamantan plin de cîrpe de dat de pomană cînd o muri. Că oricum n-o lăsam eu să moară pentru că-mi spunea că n-are timp omul nici să moară cu mine.

Mă liniştisem cînd Tovarăşa, viitoarea mea învăţătoare, ne vizitase înainte de începerea şcolii, să-şi vadă odorul: femeie frumoasă cum numai mama mai era pe lume, tînără şi cu vorba blîndă, care stătea în gazdă la tuşa Ghia pe linia noastră, aproape de şcoală. La o adică, poate chiar imi semăna şi-şi alesese gazdă mai aproape de şcoală ca să dea o raită pe-acasă în pauze, cînd ar fi apucat-o dorul de casă, după obiceiul meu. Mă simţisem de la bun început complice la secretul ăsta neîmpărtăşit, dar uşor de dibuit pentru o minte ageră cum îmi stătea mie-n fire.

Prima zi venise ca un trăznet: rapid şi lovind în plin, cu resemnarea oricărei mari tragedii. Mă îmbrăcasem în uniformă, pusesem şorţuleţul, părul lăsat pe ochi din mila mamei care nu mă mai tunsese Cogeac ca să nu rîdă copiii de mine, ghiozdanul cu caiete în mînă. Tăiasem nişte trandafiri roşii, frumoşi, să-i dau Tovarăşei, că nu degeaba aveam noi cei mai frumoşi trandafiri altoiţi din tot satul. Şi oricum Tovarăşa văzuse că avem, şi poate ăsta fusese şi scopul ei cînd ne vizitase, să vadă dacă am ce flori să-i duc în prima zi, că altfel de ce să mă primească la şcoală, şi să nu zică că mă duc ca tot neamul prost cu mîna goală. Mama, care era de serviciu la poştă în dimineaţa aia, o însărcinase pe Lorelei să mă ducă de toartă la şcoală, ca o soră mai mare ce era, dar nici că mă aştepasem la altceva: „Eu cu asta nu merg pe drum!”. De parcă era musai să mergem pe drum şi nu pe trotuar. Mă resemnasem oricum cu soarta mea de orfan, că alţi copii din lume n-aveau nici apă, cum ne spunea tovarăşa educatoare, iar noi aveam şi fîntînă în curte, şi cişmea cu patru ţuţuroaie în sat. Ca să nu mai punem la socoteală balta lu’ Gogu şi buduroiul din vale. Şi mai mult, mama o rugase pe Tovarăşa să mă ia în primire, aşa că orice şansă de a fi singur pe lume de Hector Malot era pierdută.
Curtea şcolii o ştiam prea bine de pe vremea celeilalte măncări de peşte cu viermii de mătase, la fel şi coridoarele şi clasele clădirii. Nu de asta mă temeam eu. Ca să nu mai zic că eram atît de curioasă de nici uniforma mai mare cu trei numere nu mă mai cuprindea. Pînă la urmă, Lorelei se milostivise, îmi dăduse un semn de recunoaştere şi mă lipise de sora unei colege, cu care urma să fiu în aceeaşi clasă I A.
Ne dibuisem repede Tovarăşa şi ne aşezasem în rînd, la careu, după instructaj, ascultasem cuvintele neînţelese ale directorului, care scuipa vorba din greu la fel ca Tovarăşul cel mare, apoi ne-mpinsesem disciplinat, doi cîte doi, spre clasă. Aşezată în frunte ca păduchele, nu putusem fugi din faţa altarului şcolii cînd pionierii de-a treia ne întîmpinaseră cu flori ca la cununia civilă, ridicate deasupra capului nostru, şi mă resemnasem, ca un om mare, cu săvîrşirea tainei unirii cu învăţătura...
Nu ştiu ce ne-o fi zis Tovarăşa, cu ce ne-o fi îmbiat, cu ce vorbe ne-o fi descîntat, dar mă trezisem în banca întîi de la geam, în mijlocul perechilor de ochi căscaţi a frică. Pe mulţi dintre ei nu-i ştiam, veneau de peste hotarele grădiniţei noastre, din teritoriul grădiniţei de la C.A.P. Calea Belşugului. Ai mei fuseseră ademeniţi cu un an înainte de faima trecătoare a serbărilor şcolare şi coroniţelor, cînd învăţătoarele răpiseră toată floarea grădiniţei noastre şi mă lăsaseră doar pe mine de prăsilă.
Dădusem florile Tovarăşei, mai stătusem ce mai stătusem să mă mai hodinesc ca omul obosit după drum lung, îmi luasem abecedarul şi matematica şi fugisem spre casă la primul semn de liberare, uitînd de toată rînduiala numărătorii din doi în doi... Trecusem hopul, dar spaima şcolii mă bîntuia încă, apocaliptic: „Poate trec eu de-a-ntîia, da’ pe-a cincea n-o mai apuc sigur!”.

Mă gîndesc acum, cu ciudă şi obidă, că mai e puţin şi devin doctor fără seringi şi fără ace, ca vai de mine, mai rău ca femeia de serviciu de la dispensar. Dar mă alină gîndul că pînă atunci mai vine el 2012...