România mea

Prima zi de şcoală

2011-08-31T04:26:00.000-07:00

Pe vremea aia mă lăsam dusă de-acasă mai rău ca ţiganu’ din cort. Acu’ să nu vorbesc cu păcat, că la grădiniţă nu-mi fusese chiar rău. Lorelei începuse să mă tîrască după ea de pe la un an şi ceva, mă învăţasem repede să socializez, în pauza de ţiţeică mai dădeam cîte-o raită pe-acasă, că tot stăteam aproape, lîngă căminul cultural, şi mă-nvioram o lecuţă cu vişinată din clondirul aşezat în vitrină, spre veşnică promisiune musafirilor care nu veneau chiar aşa, ca sălbaticii, cu mîna goală. Iar dacă educatoarele, care oricum beau cafele şi fumau ca turcii care dădeau năvală ca-n Povestiri istorice, stăteau geană pe mine, puteam să mă dau în leagăn cît de sus voiam eu şi să mă uit în curte la nea Marcel şi Maloala, unde mi se părea mie că se pot petrece lucruri minunate, ca spre exemplu confecţionarea unui grătar de prăjit pîine pe care-l foloseam ca instrument de acompaniere cînd cîntam „Muicăăă!!!” în timpul spectacolelor pentru musafiri. Sau, bine mersi, puteam să mă duc la groapa cu gunoi a dispensarului care găzduia grădiniţa noastră şi să scorbelesc după ace de seringă, asta cînd educatoarele nu te luau la beţe că „Eşti tîmpită, vrei să te infectezi?!”. De parcă doctorii erau aşa proşti să se infecteze. Oricum, le bănuiam pe to’arăşe cum că după ce ne trimiteau frumos acasă doi cîte doi de ne-mpingeam şi n-aveam loc pe scări ca vitele de la C.A.P., se duceau ele şi scorbeleau în gunoi şi duceau acasă seringile, să aibă Mari, şi Michi, şi Florina, şi Mirciulică, să se joace doar ei ca doctorii. Pe scurt, la grădiniţă era şi bine, era şi rău.

Dar nimic parcă nu mă îngrozea mai tare ca gîndul şcolii. Ce-i drept, în ultimii doi ani, singură mă oferisem voluntară la cules frunze de dud pentru viermii de mătase întinşi pe băncile albastre din laboratorul de fizică şi de matematică, unde omizile naibii rodeau cu fîşîit de caiet frunzele verzi. N-am priceput niciodată de ce nu le dădeau cu insecticid sau decis, cum dădeam noi acasă la gîndacii de Colorado de pe vinete. Şi ce viermi de mătase or fi fost ăia nu ştiu, că eu îi urmărisem doi ani pe de-a rîndul şi tot nu văzusem o rochie sau măcar o cîrpă amărîtă ieşită din scormoneala lor nesfîrşită. Dar simţeam parcă nu ştiu cum un fior pe şira spinării să-i aud cum foşnesc, în întuneric, şi mă gîndeam că foarte curînd or să se mute şi-or să mănînce merii din faţa cancelariei, apoi or să se mute la ăi de la primărie, apoi în dudul din faţa casei noastre, unde stătea o ciocănitoare, şi or s-o mănănce pe ea cu puii ei cu tot, apoi or să roadă toate casele şi şcoala şi primăria şi cişmeaua şi or să bea toată apa din buduroi să-şi astîmpere setea lor de viermi neadormiţi... Ştiam că sfîrşitul lumii e aproape, din ce mai auzeam pe la biserică cînd mă duceam în Joia Paştelui să trec pe sub masă, aşa că nu mă temusem de şcoală. Cînd s-a apropiat vremea, am simţit că sfîrşitul lumii nu poate fi prea departe nici el...

În vara aia ne dusesem pe la neamuri, pe la Craiova, tocmai bine cît să ne aprovizionăm de şcoală: Lorelei de la librăria din Valea Roşie, eu de pe la verişori, cu ce i-o lăsa inima să mă dăruiască. Că deh, fiecare după cum îi e vîrsta şi înfăţişarea. Aşa mă pricopsisem cu un ghiozdan mare cît o zi de şcoală, roşu şi tare, cu o Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici aranjaţi frumos în pădurea cu alune, o uniformă cu şorţuleţ mai lung decît rochiţa, că doar era compusă din piese de la Geta şi Mihaela, pe care le despărţeau cîţiva ani şi cîteva numere la haine. Nu c-aş fi fost vreo mofturoasă şi că roşul mi-ar fi căzut cu greu la lingurică, dar ghiozdanul meu fusese văduvit de bretele, ceea ce mă oropsea la soarta cruntă de a-l tîrî cîte zile oi mai avea eu de şcoală... Pînă la urmă, explicaţia mă mai împăcase cît de cît cu destinul: „Lasă, că aşa arăţi de-a cincea!”, că din clasa a cincea nu mai stăteai cu bretele ca toţi mucoşii de-a-ntîia.
La schimb, Lorelei se căpătuise cu un ghiozdan micuţ şi nou, grena cu margini gri, cu bretele în regulă, încă două buzunăraşe pe deasupra, în care să poţi pune şi tu ca tot omul pachetul, cu desen cu animăluţe care scriau ascultător tabla înmulţirii pe tabla grena. În comparaţie cu al ei, ghiozdanul meu părea geanta uriaşului din Jack, căruia doar vrejul de fasole i-ar fi putut fi bretele. Dar deh, după cum îi e firea fiecăruia. Nu mă lamentasem, nu mă dădusem de ceasu’ morţii, nu mă tăvălisem epileptic nealuată în seamă; ştiam oricum că vine el sfîrşitul lumii pînă-ncepe şcoala, ce rost ar fi avut atîta agitaţie?!...

Ca prin minune, mama, care de infinite ori după aceea avea să mă salveze de tot ce e mai rău pe lumea asta începînd cu şcoala, reuşise să mă scoată din ghearele doamnei Nina şi ale doamnei Victoriţa, care veniseră ca uliii la găini la cîteva zile după ce începuserăm grădiniţa să ne ia la şcoală ca-n armata americană, cruzi şi nevinovaţi, la şase ani. Mă trecuseră toate sudorile praşilei întîi şi de-a doua, gîndindu-mă că s-a zis cu tinereţea mea şi cu zilişoarele mele de copil, dar mama fusese categorică: „Nu dau eu copilul la şcoală după trei zile, să n-aibă el o amintire frumoasă din prima zi de şcoală, ca toţi copiii lumii!”. Şi azi îi mai sînt recunoscătoare, mai ales că alte mame fuseseră fără suflet şi cruţare şi-şi dăduseră copiii la şcoală ca pe boii la junghiere, cum se-ntîmplase cu săracul Marian, care dup-aia se dădea de ceasu’ morţii şi mare şcolar, de uitase şi de îmbrînceală şi de tot.
Mă ţinuse mama cît mă ţinuse pe socoteala ei, dar nici în pod nu mă putea ascunde, nici în pătul lăsa la nesfîrşit, nici în cocină sau în cuşcă cu Gioni căruia oricum trebuia să-i mănînc coada după cum îmi spunea mamaie cînd mă vedea că-l iau în braţe ca pe oricare dintre ai neamului. Aşa că ziua se tot apropia, vara se tot scurta, iar eu nu puteam da bir cu fugiţii, pentru că la grădiniţă ne ziseseră că de-acum noi, şoimii patriei, ne luăm zborul spre zări mai cutezătoare, unde vom deveni pionieri. Ce să spun, de parcă baticul lor roşu cu tricolor, care oricum era doar jumătate de batic ca la ţiganii cei mai săraci, mă ademenea pe mine, cînd mamaie avea un geamantan plin de cîrpe de dat de pomană cînd o muri. Că oricum n-o lăsam eu să moară pentru că-mi spunea că n-are timp omul nici să moară cu mine.

Mă liniştisem cînd Tovarăşa, viitoarea mea învăţătoare, ne vizitase înainte de începerea şcolii, să-şi vadă odorul: femeie frumoasă cum numai mama mai era pe lume, tînără şi cu vorba blîndă, care stătea în gazdă la tuşa Ghia pe linia noastră, aproape de şcoală. La o adică, poate chiar imi semăna şi-şi alesese gazdă mai aproape de şcoală ca să dea o raită pe-acasă în pauze, cînd ar fi apucat-o dorul de casă, după obiceiul meu. Mă simţisem de la bun început complice la secretul ăsta neîmpărtăşit, dar uşor de dibuit pentru o minte ageră cum îmi stătea mie-n fire.

Prima zi venise ca un trăznet: rapid şi lovind în plin, cu resemnarea oricărei mari tragedii. Mă îmbrăcasem în uniformă, pusesem şorţuleţul, părul lăsat pe ochi din mila mamei care nu mă mai tunsese Cogeac ca să nu rîdă copiii de mine, ghiozdanul cu caiete în mînă. Tăiasem nişte trandafiri roşii, frumoşi, să-i dau Tovarăşei, că nu degeaba aveam noi cei mai frumoşi trandafiri altoiţi din tot satul. Şi oricum Tovarăşa văzuse că avem, şi poate ăsta fusese şi scopul ei cînd ne vizitase, să vadă dacă am ce flori să-i duc în prima zi, că altfel de ce să mă primească la şcoală, şi să nu zică că mă duc ca tot neamul prost cu mîna goală. Mama, care era de serviciu la poştă în dimineaţa aia, o însărcinase pe Lorelei să mă ducă de toartă la şcoală, ca o soră mai mare ce era, dar nici că mă aştepasem la altceva: „Eu cu asta nu merg pe drum!”. De parcă era musai să mergem pe drum şi nu pe trotuar. Mă resemnasem oricum cu soarta mea de orfan, că alţi copii din lume n-aveau nici apă, cum ne spunea tovarăşa educatoare, iar noi aveam şi fîntînă în curte, şi cişmea cu patru ţuţuroaie în sat. Ca să nu mai punem la socoteală balta lu’ Gogu şi buduroiul din vale. Şi mai mult, mama o rugase pe Tovarăşa să mă ia în primire, aşa că orice şansă de a fi singur pe lume de Hector Malot era pierdută.
Curtea şcolii o ştiam prea bine de pe vremea celeilalte măncări de peşte cu viermii de mătase, la fel şi coridoarele şi clasele clădirii. Nu de asta mă temeam eu. Ca să nu mai zic că eram atît de curioasă de nici uniforma mai mare cu trei numere nu mă mai cuprindea. Pînă la urmă, Lorelei se milostivise, îmi dăduse un semn de recunoaştere şi mă lipise de sora unei colege, cu care urma să fiu în aceeaşi clasă I A.
Ne dibuisem repede Tovarăşa şi ne aşezasem în rînd, la careu, după instructaj, ascultasem cuvintele neînţelese ale directorului, care scuipa vorba din greu la fel ca Tovarăşul cel mare, apoi ne-mpinsesem disciplinat, doi cîte doi, spre clasă. Aşezată în frunte ca păduchele, nu putusem fugi din faţa altarului şcolii cînd pionierii de-a treia ne întîmpinaseră cu flori ca la cununia civilă, ridicate deasupra capului nostru, şi mă resemnasem, ca un om mare, cu săvîrşirea tainei unirii cu învăţătura...
Nu ştiu ce ne-o fi zis Tovarăşa, cu ce ne-o fi îmbiat, cu ce vorbe ne-o fi descîntat, dar mă trezisem în banca întîi de la geam, în mijlocul perechilor de ochi căscaţi a frică. Pe mulţi dintre ei nu-i ştiam, veneau de peste hotarele grădiniţei noastre, din teritoriul grădiniţei de la C.A.P. Calea Belşugului. Ai mei fuseseră ademeniţi cu un an înainte de faima trecătoare a serbărilor şcolare şi coroniţelor, cînd învăţătoarele răpiseră toată floarea grădiniţei noastre şi mă lăsaseră doar pe mine de prăsilă.
Dădusem florile Tovarăşei, mai stătusem ce mai stătusem să mă mai hodinesc ca omul obosit după drum lung, îmi luasem abecedarul şi matematica şi fugisem spre casă la primul semn de liberare, uitînd de toată rînduiala numărătorii din doi în doi... Trecusem hopul, dar spaima şcolii mă bîntuia încă, apocaliptic: „Poate trec eu de-a-ntîia, da’ pe-a cincea n-o mai apuc sigur!”.

Mă gîndesc acum, cu ciudă şi obidă, că mai e puţin şi devin doctor fără seringi şi fără ace, ca vai de mine, mai rău ca femeia de serviciu de la dispensar. Dar mă alină gîndul că pînă atunci mai vine el 2012...

Piatra Neamţ

2011-01-22T02:26:00.001-08:00

Pentru Greg Douglas, care, sper, va reuşi să vadă cîndva "for real" Piatra Neamţ.

Mănăstirea Petru-Vodă, Neamţ

2011-01-22T02:14:00.000-08:00

Pentru Alinuţa Ion şi Alinuţa Gavriliţă, cu care m-am bucurat vreme de trei zile de locuri minunate. Şi, mai ales, pentru Greg, căruia i se dedică toate aceste fotografii.

2010-11-18T10:46:00.000-08:00

Pentru că badea Tănase o să aibă o operaţie grea, bine-ar fi sa ne gîndim o leacă la el. Dumnezeu să-l facă sănătos şi bucuros cum îl ştim, ca să ne mai putem şi noi îmbucura de troiţele pe care le face in Agrieşel.

Ferestrele lumii mele

2010-11-12T06:25:00.001-08:00

2010-07-30T08:04:00.001-07:00

A trecut aproape un an de cînd nu mai e Tatiana Stepa... Țin minte melodia asta, o ascultam cînd eram mai mică, aveam un set de discuri cu cenaclul Flacăra și ascultam pînă la demență toate melodiile, apoi le lălăiam pe ulițe, sperînd c-o s-ajungă ceva de capul meu de vedetă...
Sînt lucruri pe lumea asta cu care nu mă pot împăca de nici un fel și pe care n-o să le-nțeleg veci...
Dumnezeu s-o odinhnească în pace!
Tatiana Stepa, Copaci fără pădure

NOSTALGIC VIS S.R.L.

2010-07-20T21:02:00.000-07:00

Jugur, jud. Argeș

Despre puterea de a te îndrăgosti mereu pentru prima dată, despre uitare și aducere-aminte

2010-06-24T05:30:00.000-07:00

Prima iubire a vieții mele m-a pocnit ca un trăznet pe la patru ani, în plină ascensiune carieristică de cucerire a lumii și a maidanelor cotropite de bălării, țărînă și corcoduși. Cum încă n-avusesem vreme să-mi încîlcesc timpul zilei și nopțile dormite pe rupte cu reverii de basm despre feți-frumoși care căsăpesc zmei răpciugoși și zburătăcesc peste băltoace și colibe în căutare de turnuri și domnițe nărăvașe, mă lăsasem ispitită nărodește de reprezentantul clasei adverse de la grupa mijlocie a to’arășei Iuliana. Tot pocinogul pornise de la pregătirile de sfîrșit de an, la care to’arășa educatoare ne predestinase să fim pereche pe viață și pe moarte, pînă cînd serbarea ne va despărți. Simțisem cum mîna lui mică, caldă și pufoasă îmi invadează încrengătura slăbănoagă a mîinii mele și mă lăsasem purtată, ca-n vis, pe ritmurile „A lu’ Nelu”-lui și ale „Periniței”. Mic și îndesat, dar delicat și rușinos ca o fetiță, Cătălin îmi năpădise aortele și ventriculele cu zîmbetul lui pierdut și sperios. Îl înhățasem mai apoi de-o toartă și jucasem tontoroiul „Trandafirului de la Moldova” în aplauzele extaziate ale părinților care-și felicitau odraslele cu fețe oropsite de pușcăriași.
Prin nu știu ce farmec și conspirații universale neînțelese, continuasem să ne vedem aproape zilnic în vacanța de vară, străbătînd noianul de ulițe care ne despărțeau casele și destinele. Mai mult, între noi se așternuse o atmosferă caldă de cuplu de bătrînei dați în mintea copiilor, dar pentru care lumea înseamnă, fără vrere sau putință de tăgadă, celălalt. Așa ajunsesem să-i șterg, regulat, prisosul de înghețată de pe față și tricou, să-l strîng de mînă a încurajare cînd trebuia să traversăm șoseaua principală bîntuită de căruțe și droage cu măgari, să-l tîrăsc după mine prin buduroaie și pe ulițe, în încercarea de a-l face părtaș pe vecie al aventurilor mele secrete de cățărare în copaci sau pe garduri. La schimb, eram recompensată cu vîrf și îndesat de zîmbetul lui pierdut, în care mă pierdeam și eu, fragedă, înamorată și tîmpă.
Pentru prima dată, începusem să mă rușinez de apelativul Cogeac și să-mi doresc, cu patimă și năduf, fuioare de plete blonde ca ale păpușii Teodora de la magazinul universal din vale, voaluri și rochii de pînză topită, pantofi din antilopă și sandale cu tocuri și fundițe, făcute pe comandă. Scurt și practic, trecusem la acțiune: în nopțile cu lună plină, îmi înfruntasem groaza de strigoi și m-aventurasem sub bolta de viță-de-vie din fața casei, unde socoteam că rugăciunea mi-ar fi mai lesne auzită, și îngenuncheam, cu durere și speranță, rostind termene și condiții stricte de femeie aflată la ananghia dragostei: „Dă, Doamne, pînă mîine dimineață să-mi crească păru’ pîn’la genunchi!”. A doua zi îmi pipăiam creștetul rotund și aproape chilug, oftam întristat și mă mulțumeam cu remarca oricărei femei cu care natura s-a zgîrcit nemilos: „Las’ că mă place cum sînt.”. În schimb, reușisem să achiziționez o rochiță cu volane și bretele de la verișoara Anda, pe care o purtam ca pe un însemn cert al feminității mele, dincolo de orice fel tăgăduitor, lălîi și lăbărțat în care atîrna pe mine.
Echipată cuviincios, fusesem purtată de mînă pînă la casa părinților lui, unde fusesem întîmpinată c-un entuziasm care mă făcuse să-mi jumulesc rochița a rușine: „A venit mireasa!”. Era clar: părinții aflaseră de relația noastră și de gîndurile serioase ale fiului lor, pe care le aprobau și încurajau din plin. Aveam, așadar, binecuvîntarea lor și ne puteam juca în voie în bătăturile caselor noastre, fără suspiciunea răuvoitoare a vecinilor, ba, dimpotrivă, puteam procrea liniștiți ghiulele din nămol și chiftele din țărînă sub ochii protectori ai ălor mai mari.
Toată vacanța se scursese într-o atmosferă de căsnicie fericită, cu călătorii în jurul lumii satului nostru, cu marile bucurii ale descoperirii te-miri-cărei insecte necunoscute, cu fericirea caldă și siguranța liniștită că mîine te așteaptă și ești așteptat să iei lumea din nou la scormonit.

Toată povestea se terminase însă brusc și tăcut, cum ai tăia o foaie de hîrtie cu o foarfecă suficient de mare încît s-o înjumătățească dintr-o singură strînsoare a mîinii. Într-un acces de gelozie total nejustificată (jucării nu-i dădusem pe ascuns, cu priviri galeșe sau fulgerătoare nu-l șfichiuisem, cu vorbe înduioșate sau tăioase nu-l dezmierdasem; mai pe scurt, Dan de la grupa mare făcea parte dintr-un alt univers decît al nostru), iubitul meu se luase la trîntă cocoșească, uitînd de mine și de tot al nostru. Plecasem fără vorbe și justificări, lăsînd în urmă tot noianul de promisiuni neîmplinite. În toamnă, părinții îl luaseră pe Cătălin la grădinița de la oraș, răpindu-l bunicilor și mie, înainte să-i mai pot spune ceva...
Peste ani, ne-am reîntîlnit în vacanțele de vară: fiecare cu povestea lui, fiecare cu alte amintiri. Dar mi-a plăcut totdeauna să cred și să mă amăgesc, de dragul poveștii și al bunelor speranțe, că, dincolo de zîmbetul lui care se pierdea de fiecare dată, se întreba, ca și mine: „Ții minte?...”. Nu ne-am spus niciodată nimic; între timp descoperisem lumea singură, între timp își pierduse zîmbetul în alte cotloane de lume.
În mod ciudat, dar firesc, mă regăsesc cu fiecare îndrăgostire. Prea orgolioasă să mă-ntorc la timp cînd greșesc, prea ispitită de duioșie să nu iert, continuu să mă-ndrăgostesc țărănește, în nebunia primei iubiri: cu speranță și deznădejde, cu patimă și rușine, cu fericire și noduri de lacrimi, cu durere știută de mine, cu bucurie văzută de el, dar totdeauana cu nebunia, și groaza, și curajul copilului de patru ani care cunoaște pentru prima dată lumea și pe cel de lîngă el.

P.S. Am scris asta pentru că, pe de o parte, sîntem „condamnați” să iubim cultural și orice tăgadă a acestui adevăr ne aduce în fața amintirilor, pe de altă parte pentru că orice etnolog/antropolog ar trebui să se-ndrăgostească de lume, de fiecare dată pentru prima oară, atunci cînd pornește într-o nouă călătorie. Și pentru că, mai presus de toate, dincolo de justificări personalo-profesionale, orice mare iubire ne readuce în fața celorlați și-n fața oglinzii mai copii și mai neștiutori ca niciodată.

Toate-s vechi și nouă toate

2010-05-28T07:01:00.001-07:00

Oamenii mei din Bucovina

Bucovina, Ținutul Dornelor, Munții Suhard

2010-05-19T07:42:00.001-07:00

Poiana Stampei

Dorna Candrenilor

2010-05-19T07:35:00.001-07:00

Dealu Floreni

2010-05-19T07:33:00.001-07:00

Podu Coșnei

2010-05-19T07:31:00.001-07:00

Munții Călimani

2010-05-19T07:22:00.000-07:00

Poiana Negrii

New Found Land

2010-04-29T05:05:00.000-07:00

Cum am descoperit Noile Indii ale Calabriei italiene

Pentru Victoraș, cu care o să mă lege mereu aceeși Acasă

Pentru că tot dorul de o Acasă a mea, plină și rotundă, m-a făcut să-mi las casă, masă, cățel, purcel și să apuc drumul pribegiei printre străini, cel mai rînduit lucru în ordinea firii mi s-a părut să-mi aștern și aici o parte din jurnalul meu de misionar. Și concluzia, în spirit țărănesc-socratic: nu poți fi, nici mai mult, nici mai puțin, decît ceea ce ești și nici nu poți descoperi, mai mult decît sub alte nume și chipuri, decît ceea ce-ți împînzea deja bătătura. Iar ăsta este cel mai liniștitor sentiment din lume, care mă face să mă întorc, de fiecare dată alta și aceeași, mereu Acasă.

Orti

Signora Ana

Signor Pietro

Centrul de ceramică

Signora Rina

La Madonnina

Signora Ana

Signora Nuccia

Signora Roseta

Signora Mella

Signora Razina

La signor Domenico

Signor Mussollino, din San Stefano

La stînă, în apropiere de Gambarie

Schindilifa

Orti

La signor Pietro și signora Flavia

Reggio di Calabria

2010-04-29T04:55:00.000-07:00

2010-04-15T11:55:00.001-07:00

Lele Vică de pe Valea lui Negrei

Badea Vasile Blai din Agrieș

Dumnezeu să-i odihnească!

Povestea bucureșteanului meu

2010-04-13T04:29:00.000-07:00

La cîțiva ani după revoluție, în febra reîmproprietăririlor cu pămînt, fusese adus la noi în sat un cuplu tînăr de ingineri topometriști, plasați la camera oficială a primăriei, undeva prin spatele căminului cultural. Cum prezența fizică a celor doi intrase în raza mea vizuală, interesul meu începuse să se concentreze repede pe tot felul de metode de a le atrage atenția celor doi orășeni năpăstuiți în satul din fundul Olteniei. Așa ajunsesem să patrulez pe gunoiul din fundul curții, care formase un fel de măgură ce-mi deschidea cîmpul vizual direct spre intrarea de acces spre refugiul celor doi. Pentru o camuflare perfectă, mă înarmasem cu cartea de geografie, materie care nu-mi trezea nici un fel de interes, cu excepția, poate, a geografiei exploratorii care mă făcea să bîntuiesc ca un strigoi de zi ulițele și maidanele de unde mă-ntorceam cu șireturile de la teniși încărcate de mărăcini. Cum era de așteptat, discreția mea fusese rapid remarcată, iar camuflajul avusese efectul proiectat. Inginerul mă citise dintr-o privire și îmi pusese întrebarea mult-așteptată, care mă făcuse să eliberez un profund și prelung oftat interior: „La ce înveți tu acolo?“. Îi răspunsesem repede, dar mimînd de minune nedumerirea că un străin poate să intre în vorbă cu tine așa, cînd omu’ își vede de treaba lui... Asta îl făcuse să surîdă amuzat la culme, semn pe care îl considerasem dovada certă că era “omul meu”. Începusem o discuție aprinsă despre geografie. Pînă la urmă, eram doi oameni care discutau știință: eu, copilul de clasa a treia, cu preocupări de om responsabil, care nu ține cont de condițiile mizere ale gunoiului cînd vine vorba de școală, și el, inginerul de 29 de ani pe care, după știința mea, tot chestii legate de geografie îl făcuseră să-și ia soția și să pornească la drum.
Preocupările comune ne făcuseră, așadar, să ne împrietenim repede, iar eu să-i invit acasă, unde puteam să le împărtășesc mai multe din experimentele și produsele mele: hainele pentru motanul Codiță, poveștile despre peripețiile personajului Coacăză, desenele cu care umplusem, de la sfîrșitul caietului pînă spre mijloc, caietele de citire și de matematică. Mai mult, invitația mea fusese dublată de cea a alor mei, cărora cei doi străini le picaseră cu drag și tronc ca și mie. La schimb, inginerii mă invitaseră și ei să le spun pe nume, ceea ce mă făcuse să mă fîstîcesc în ultimul hal și să mă sustrag repede din cameră, ca să roșesc în singurătate și să mă bucur pe tăcute de gloria depășirii oricărei așteptări.
Curînd, Radu și Anca se contopiseră în peisajul casei noastre, iar eu devenisem nelipsită din camera oficială a primăriei. Abia acum se dovedea că între oameni care gîndesc la fel, în pofida diferenței de 20 de ani între vîrstele lor, nu există nici o graniță geografică, nici măcar bucata de gard dintre curtea primăriei și curtea noastră, pe care tata și Radu o meșteriseră transformînd-o în poartă.
Mărturisirile despre familia celor doi mă făcuseră să aflu despre existența unui nepot, de aceeași vîrstă cu sora mea și mai mare cu doi ani decît mine, cu care toată lumea începuse să mă sperie cu măritișul. Deja îl vedeam pe băiețelul gras și fonfăit, un mic monstru care l-ar fi putut surghiuni pe Codiță și care ar fi putut invada casa noastră cu pretențiile lui igienice de bucureștean: “Cum, n-aveți baie?!”. Pericolul era iminent, iar gîndul măritișului îmi dădea fiori de groază. Ca orice femeie, aveam o idee preconcepută despre ceea ce însemna o căsnicie: noul statut m-ar fi făcut să renunț la hainele mele de băiat, să-mi pieptăn zilnic părul și să-l leg cu fundițe, să renunț la a mai aduna toate pisicile și cîinii vagabonzi aruncați pe maidane. Și asta pentru că mama, vărsîndu-și tot oful generat de rebeliunea mea, se răcorea spunîndu-mi: “Las’ că te măriți tu!...”. Era clar: mai rău ca măritișul nu era nimic pe lumea asta, blestemul de mamă e cel mai greu.

Timpul trecuse, clasa a treia se terminase cu coroniță și cu felicitări mirate de la toți cei care mă vedeau zilnic pe coclauri. Amenințarea măritișului scăzuse și ea, din micul monstru bucureștean mai rămăsese doar o vagă amintire care-mi umbrise la un moment dat năvalnica mea existență. Vacanța de vară venea ca o recompensare pentru tot greul pe care-l trăsesem în ultima vreme. Și, odată cu vara, Radu și Anca primiseră și ei concediu și plecaseră cu Lada lor roșie spre capitala natală. Deși ne era greu fără prezența lor la noi în casă (pentru prima dată în viața mea auzisem la ei apelative cu care nu-mi alintam nici orătăniile cu care împînzisem gospodăria părintească: “pisi”, “pisoi”), peste vreo două săptămîni urma să ne bucurăm iarăși de glumele lor, la care rîdeam toți ca o grădiniță.
Peste cele două săptămîni, în care-mi umplusem timpul cu scăldatul în buduroi și împachetări cu humă dintr-un gropan unde mă afundam la un loc cu cîrdurile de gîște și rațe, fericirea întoarcerii celor doi fusese înlocuită de o stupoare care mă înghiontise, în primul moment, să fug unde-oi vedea cu ochii: în Lada roșie se infiltrase micul monstru bucureștean, căruia Radu și Anca voiau să-i arate frumusețea patriei și valorile satului românesc, în care oamenii coborau furcile și coasele din pătule la primul metru de pămînt călcat strîmb. În aceste condiții, viața mea lua o cu totul altă întorsătură: îmi vedeam libertatea sfîșiată, teritoriul invadat și pisicile chinuite de copilul scăpat din celula în care locuia la București. Pe de altă parte, curiozitatea mă împinsese pînă sub geamul camerei oficiale, unde dădeam tîrcoale nervoase și făuream planuri de eliberare de sub jugul bucureștean. Cum era firesc, Anca mă observase și mă invitase înăuntru, să cunosc „creatura”. Pornisem țanțoșă și înfiptă, cu inima cît un purice din blana cățelului nostru Geoni, vorbind verzi și uscate, emoționată la culme. Înăuntru, camera goală. Mă așezasem pe pat, pregătită de confruntare. Anca începuse deja să rîdă în hohote, iar eu să-mi transform expresia crîncenă de luptă într-o mirare fără margini. Explicația înginerească a Ancăi avea să-mi lămurească nedumerirea: “Crede că ești în clasa a șaptea și s-a ascuns sub masă”. În semiîntunericul camerei, dublat de efectul ochilor veniți din soare, am observat o pată mai întunecată sub fața de masă care nu acoperea refugiul pînă jos. Am început să rîd, la adăpostul confuziei create, cu speranța că voi reuși să păstrez imaginea sigură a unei femei de 12 ani, fără să-mi trădez adevărata vîrstă. Prima confruntare fusese mai mult decît o binecuvîntare și un ajutor divin: avantajul iluzoriu al vîrstei (eram, cel puțin la nivelul proiecțiilor lui, mai mare cu un an!) îl putea ține departe toată săptămîna în care urma să ne împărțim vecinătățile.
Invitația alor mei readusese pericolul la masa de bun-revenit. Mai mult, “prietena mea” Anca, pe care o considerasem pînă atunci un om de nădejde, îmi deconspirase vîrsta reală și mă pomenisem în bătătură cu un bucureștean brunet, cu ochi negri, durduliu și îmbrăcat în bermude. Dintr-o primă ochire îmi dădusem seama că era mult mai înalt decît mine și că metodele clasice pe care le aplicam cu colegii mei (“care pe care?!”) n-ar fi putut funcționa. Trebuia să construiesc, și asta cît mai rapid!, o strategie mai eficientă, o formă de a-l oripila pe orășean și de a-l retrimite în obscuritatea de sub picioarele mesei. Astrele îmi erau însă favorabile: Pepi, pisica noastră, făcuse de ceva timp niște pisoi în podul din grajdul primăriei și animalele, neobișnuite cu oamenii, deși mai apăreau din cînd în cînd la mîncare în curtea noastră, se înfoiau ca niște veverițe și ne scuipau, rupînd pămîntul la fugă. Am ieșit încet afară cu o bucată de carne și am plasat-o în locul unde în mod normal ar fi putut simți ispita. Ademenit de miros, pisoiul apăruse rapid și, încrezător, se aventurase să înfulece momeala. Îl prinsesem repede într-un sac de rafie și mă întorsesem la masă, tremurînd de emoții și încercînd să liniștesc animalul care se tot zbătea. Într-un final, biata jiganie începuse să se liniștească și apărusem cu o față triumfătoare, ținînd în brațe o potaie cu ochii căscați a sperietură. Ajunsă în sala în care toată lumea povestea despre perioada de timp în care nu se văzuseră, bietul animal redevenise sălbatic, se smucise puternic, își infipsese gearele în mîinile mele și-o ștersese nevăzut, în hazul tuturor. Plecasem rapid de la masă, cu rîsul bucureșteanului în urechi, pretextînd recuperarea evadatului și urzind planuri de răzbunare.
A doua zi, mama ne reunise pe toți pe bucata de pămînt din spatele garajului, la cules de mărar. Acțiunea de recoltare a plantelor cu miros înțepător care urmau să ne împînzească ciorbele și tocănițele de cartofi îl readusese pe bucureștean în perimetrul curții noastre. Scăpat în bălării, începuse să adune fără discernămînt tot felul de mărăcini și să se dedea la glume și fugăreli. Ca să nu-mi trădez în ochii celor mari ostilitatea, mă resemnasem cu situația și începusem să-l pocnesc și eu politicos. Gluma însă se îngroșase și întîlnirile noastre, din ce în ce mai dese în timpul zilei, în virtutea prieteniei cu unchii lui, se transformase în fugăreli și pocneli asidue.
Vacanța adusese de prin orașe alți prieteni și Claudia, cea mai mare dintre noi, care aducea din Craiova tot felul de idei noi, ne mobilizase pe toți în serialul “Dallas”, pe care îl urmăream cu conștiinciozitate și exactitate de ceasornic: bucureșteanul urma să fie Jere, Lorelei, sora mea – Suielăn, pe mine numele și statutul mă predestinaseră să fiu Cristin, sora mai mică și frivolă a bietei soții care tocmai trecea printr-o criză de alcoolism, iar Claudia – Pamela, văzută de noi ca fiind cea mai frumoasă din film. Avantajul celui care propune jocul și face regulile, mai ales că alesese partea cea mai bună: nefiind nici un alt băiat prin preajmă, Pamela tot plîngea după un Bobi inexistent, plecat după petrol pe coclaurii Americii. Începusem să ne luăm rolurile în serios, spre nenorocirea mea, care mă văzusem nevoită să fac față asalturilor bucureșteanului de a mă pupa, chestie care mă înspăimînta și mă oripila mai rău decît vizuina dihorului care ne tot fura din curci cu cîțiva ani înainte. Un lucru era cert: nici una dintre metodele mele de îndepărtare nu funcționau, iar bucureșteanul nu avea nici o jenă în a mă fugări ziua-n amiaza mare, seara cînd ne reuneam la masă sau dimineața, cînd abia făceam ochi, ca să mă pupe-n văzul tuturor.
Vizita a două verișoare mai mici de la Craiova mă mobilizase într-o acțiune de civilizare a sălbăticiunilor pisicii Pepi, pe care voiam să-i aduc pe lîngă casă. Cum în astfel de situații nu mă puteam baza pe Lorelei, prea sperioasă și sclifosită ca să iasă din costumașele ei cu fustiță, îl cooptasem pe bucureștean în mica noastră cruciadă, care avea să ne înscrie în istoria nemuritoare a familiei Mihală. În lipsă de furci, coase și topoare, ne înarmasem cu ce găsisem mai la îndemînă: saci de cînepă, pungi de un leu, căciuli mai încăpătoare. Pornisem armata spre grajdul primăriei, cu o scară de lemn de la cotețul găinilor. Pentru că Ramona și Flori, verișoarele mele, erau mult prea mici, urma ca eu și bucureșteanul să împlinim acțiunea propriu-zisă de capturare. Am urcat în podul plin de fîn pentru caii de la șareta primarului; aveam noroc: Pepi tocmai își hrănea pisoii, ceea ce ne ușura mult munca. Ne-am apropiat încetișor și am înșfăcat sălbăticiunile care se zbăteau puternic. Am răsuflat ușurați, și eu, și bucureșteanul, și ne-am privit cu ochi mari, plini de emoții: trecusem împreună prin ce fusese mai greu.
În zilele următoare, am continuat să ne fugărim, să ne jucăm rolurile din “Dallas” și să privim meciuri de fotbal la televizorul color al primăriei, la care aveau acces Anca și Radu. Într-una din zile, plecasem la machi, bunica mea din partea mamei, a cărei casă era la vreo 10 minute de noi. Îl invitasem și pe bucureștean, sperînd că va avea un comportament decent și adecvat vîrstei lui. Ne întorsesem cu pungi pline de caise și de corcodușe, pe care, după ce le mîncam pulpa parfumată, le aruncam sîmburii cît mai departe, într-un concurs de “cine scuipă cel mai departe”. O luasem pe aleea primăriei, urmînd să facem un mic ocol pe la camera oficială, apoi să mergem la noi. La un moment dat, cînd tocmai mă pregăteam să suflu cu putere un sîmbure, bucureșteanul se oprise brusc din mers și zisese: „Te iubesc.”. Am simțit cum înghit sîmburele și-mi scapă pungile din mînă. Am grăbit pasul și am răspuns repede: “Normal. Doar tu ești Jere și eu Cristin...”.
Zilele următoare, ca prin farmec, se opriseră și fugărelelile noastre, și opresiunile micului terorist. Între noi plutea un aer de tandrețe, concretizat în priviri galeșe și fîstîcite. Săptămîna se sfîrșise în termeni pașnici și Lada repornise spre București, reducînd intrusul în orașul lui de la capătul lumii.
Vacanța trecuse apoi cu activitățile obișnuite: umblat pe maidane, cățărat în copaci, explorat ulițe și gropane de buduroi, adunat tot soiul de sălbăticiuni . Septembrie se apropia amenințător. Cu vreo două săptămîni înainte de începrea școlii, Anca și Radu plecaseră din nou la București, pentru o mini-vacanță de cîteva zile. Aflasem însă că, la întoarcere, aveau să-l readucă pe nepot, să-și relaxeze mintea înainte de a începe școala. Vestea mă emoționase la culme și mă adusese într-o stare de febră înnebunitoare. În ziua sosirii celor trei, mă pieptănasem și eliberasem cele două codițe în care-mi țineam părul strîns și mă îmbrăcasem într-o pereche de bermude de un verde “fosforescent”, pe care reușisem să le achiziționez dintr-un tîrg din Craiova. Eram roșie ca un ou de Paște și emoționată pînă la ridicol. Între timp, sălbăticiunile pe care le capturasem cu bucureșteanul fuseseră cît de cît “creștinate”: eram nerăbdătoare să-i povestesc toată acțiunea și tot greul pe care-l dusesem de una singură ca să îmblînzesc bietele creaturi. Sosirea celor trei mă făcuse să casc ochii a mirare: în locul durduliului care venise în urmă cu două luni apăruse un băiețel mai slab, care părea să fi fie mai înalt cu cîțiva centimetri. Doar ochii negri păreau aceiași. În timpul cît am stat la masă, am tot încercat să-i captez o privire, să putem evada dintre cei mari și să fugim la povești. Băiatul asculta însă tăcut și cu interes discuția fără sens a celor mari, fără nici un semn de recunoaștere în ce mă privește. Întîlnirea, prelungită pînă tîrziu în noapte, se încheiase fără o vorbă sau o privire. A doua zi, cei trei au repornit spre București, așa cum veniseră. Am așteptat, pînă cînd Lada n-a rămas decît un punct roșu pe șosea, cel mai mic semn de complicitate din partea bucureșteanului.
Reîntoarsă în casă, am rugat-o pe mama să-mi taie pletele care-mi invadau spatele. Ușurată că cicăleala ei a dat rezultate (biata femeie se chinuia cu claia mea de păr mai ceva decît cu o claie de lînă încîlcită), mama răsuflase ușurată: “Mă mir că o dată asculți și tu!”. Îmi privisem în olgindă fața devenită dintr-odată chipul unui băiețel slăbănog, cu ochii căscați. M-am ridicat și m-am îndreptat spre bibliotecă, camera unde tata ținea grămada de cărți, am închis ușa și am plîns cu sughițuri înfundate cîteva ore.
Peste cîteva săptămîni, am găsit niște stăpîni onorabili pentru pisoii îmblînziți, care ajunseseră să toarcă atunci cînd dădeau de căldura brațelor. Peste puțin timp, școala m-a prins cu tot felul de noi preocupări. Abia peste doi ani însă am lăsat din nou părul să crească în voie.

Cum se mai moare sau Despre dezamăgiri și alți demoni

2010-04-08T03:02:00.000-07:00

În urmă cu vreo doi ani, în drum spre satul meu din Oltenia, în timpul rămas de la sosirea trenului care mă adusese și microbuzul pe care urma să-l iau, mă abătusem pe străzile Caracalului, fără vreo țintă anume, cum fac de obicei. Ploaia mocănească mă făcuse să mă aciuez pe lîngă un chioșc de ziare din celebrul cartier H.C.C. și să-mi arunc ochii pe titlurile care dominau vitrina. Mi-am amintit că văzusem în București un număr de „Dilema Veche”, cu un subiect care mi se păruse, măcar ca provocare, al naibii de interesant: “Cum se mai moare?”. Cititului asiduu și, eventual, unei posibile abordări total nedorite din partea unui student care să mă creadă de vârsta lui, îi preferasem privirea tîmpă și căscatul ochilor pe fereastră. Din lipsă de activitate intelectuală (umblat aiurea pe străzi) din cauza ploii, hotărîsem să mă dedic, sub streașina Rodipetului, unei activități mai muncitorești și să încerc să mă lămuresc dacă s-a schimbat ceva în moartea omului modern. O întrebasem politicos pe vînzătoarea care-și revărsase generos pieptul prin ghișeul cuștii: “Mă scuzați, aveți «Dilema Veche», ultimul număr, «Cum se mai moare?»?”. Răspunsul ei, de gospodină așezată, care-și împachetează borcanele de zacuscă și de dulceață în ziarele trecute la casat, îmi zădărnicise orice curiozitate de a mai citi dilemele intelectualilor români: “Cum să se mai moară? !... Mori încet, așa, în fiecare zi. Ce, tre’ să scrii reviste ca să știi?!...” Cumpărasem totuși revista și-o plasasem în buzunarul rucsacului. Mi-ar fi putut servi mai târziu, la împachetat ouă sau borcane.

Pînă pe la vîrsta de cinci ani, nu avusesem mari dileme în privința morții. Printr-o legătură ciudată, cum de multe ori se întîmplă copiilor, simțeam o solidaritate tacită și puternică cu toți morții din sat, la ale căror înmormîntări participam conștiincios. La disperarea mamei și a celor mari din familie, care se rușinau cu copilul lor nelipsit de la înmormîntări, răspunsesem scurt: “E mortul meu!”. Toată povestea se terminase brusc cînd, întoarsă de la o înmormîntare a unui nene jefuit și apoi omorît de hoți în timp ce se întorcea de la gară, începusem să am crize de plîns convulsiv, care amenințau să-mi tulbure echilibrul psihic și așa destul de fragil.

De curînd, anunțarea vizitei unui prieten care nu cunoștea mare lucru despre satul meu m-a făcut să mă gîndesc la toate schimbările, la mine însămi ca o parte a lor. În prima etapă, mă trezisem cu grămadă de amintiri și lucruri care mă invadaseră, atît de concrete că le puteam atinge. Ulița pe care bîntuiam mai toată ziua cînd eram mică (spre disperarea bunică-mii, care ajunsese să închidă poarta ca la închisoare), deși acum locuită de alți oameni, mă făcuse să revăd toate mamaiele și toți tataii care se adunau pe la porți: tușa Mărina și nea Mărin ale Jumară, tușa Tudora și nea Florea ale Ieftene, nea Culică orășeanul, tușa Mărușca și nea Gheorghe ale Mărunțelu, tușa Ghia și tanti Marioara ale Iercu, tușa Veta ale Gloabă, nea Costel cofetaru si tanti Zdrina...
Anularea vizitei m-a făcut să recad, prin dezamăgire, în povestea absențelor din viața mea. Zilele următoare a plouat mărunt și cenușiu. Am stat și-am ascultat, la un pick-up vechi, Gil Dobrică și am îngînat, ca o adolescentă militantă, versuri de la Dylan Pittiș: “Ploaia care va veni/ Le va risipi pe toate...”.
În dimineața dinaintea întoarcerii în București, mirosea din nou a zambile, a flori de cais și de corcoduș. Am luat ruscacul în spate și am plecat spre microbuz, deja fiindu-mi dor de Brastavățu. Pe stradă, oamenii se salutau ca după Paște: “Hristos a înviat!”. Știam asta. Se întîmplase cu doar cîteva zile înainte...

Sighișoara

2010-03-07T20:42:00.000-08:00

Nea Florea

2010-02-15T09:44:00.000-08:00

Sînt oameni fără care chiar nu știu cum o să arate viața mea.

Dumnezeu să-l odihnească pe robul Lui, Florea.

Bucegii de-acum doi ani...

2010-02-07T09:22:00.000-08:00

Amarcord

2010-01-27T09:01:00.001-08:00

Filmul lui Fellini mi-a trezit zilele astea dorul de marea pe care n-o iubesc, dar de care nu pot sta departe, de Constanta si de anul cit am stat acolo, cind am fost cel mai fericit om de pe fata pamintului.
10 ani... La multi ani, Cata! La multi ani, Scobita! La multi ani, Sergiu! La multi ani, Turnu!

Crai nou. Cel dintîi pe 2010

2010-01-13T23:21:00.001-08:00

Măgura, Brașov

2010-01-13T23:03:00.001-08:00

Locul regăsit. Brastavățu

2010-01-12T09:39:00.000-08:00

Începuturile fotografiei etnografice. Leopold Adler (I)

2009-12-12T00:11:00.001-08:00

Începuturile fotografiei etnografice. Leopold Adler (II)

2009-12-11T23:57:00.000-08:00

Începuturile fotografiei etnografice. Leopold Adler (III)

2009-12-11T23:54:00.001-08:00

Începuturile fotografiei etnografice. Leopold Adler (IV)

2009-12-11T23:41:00.000-08:00

Începuturile fotografiei etnografice. Iosif Berman

2009-11-25T01:25:00.000-08:00

Mălăiești. Ultima toamnă

2009-10-26T11:18:00.000-07:00

Cei doi care-au speriat restul...

Cabanierii: Ariana, Grasu si Flocea

P.S. Asteptam ultima toamna sau prima iarna de la Malaiestii lui Marius. :)

Premiantă la repetenție

2009-10-19T07:14:00.000-07:00

Cu toate ca de cind ma stiu cei din jur vorbesc atit de mult incit tacerea mea e o adevarata binecuvintare pentru ei, odata ajunsa in public ma fisticesc pina la ridicol (asta imi aduce aminte de o serbare de la gradinita, de un 8 martie, la care spuneam o poezie foarte trista despre o mama-eroina si la care auditoriul ridea pe rupte - mai apoi mi-am dat seama ca, de emotii, incepusem sa trag in asa hal de sortulet, incit, evident, lumea nu mai era atenta decit la gesturile mele disperate de a sfisia bietul insemn comunist al soimilor patriei).

Asa ca, incercind sa ma abtin de la aceasta apucatura, incerc sa ma urc pe scena si sa ma multumesc cu diploma de mentiune si mustruluielile tovarasei invatatoare ca "de atit ai fost in stare, ca oricum toti copiii primesc mentiune".

1. Coronita:

2. Multumesc colegului mai mare din clasa a IV-a B care mi-a inminat premiul, cu toate ca si el a fost obligat de tovarasa lui invatatoare sa participe la serbare.
3. Si desi as vrea sa tin premiul numai pentru mine, ca altul sigur nu mai primesc, to'arasa a zis ca sint obligata sa-l dau mai departe daca nu vreau sa iau 7 la purtare. Asa ca dau si eu coronita lui Octavian, ca e mai mare ca mine si poate copiez lectiile de la el, Getutei, ca oricum e verisoara mea si mi-o da inapoi daca-i dau bomboane, lui Stefan, ca poate-mi da si mie bicicleta o tura, si as mai da coronita la citiva, dar nu imprumut lucruri personale la necunoscuti.
4. Cica ar trebui sa-i anunt pe acesti soimi cutezatori, dar stiu si ei prea bine ca nu e nevoie de coronita ca sa fii preamiantul repetent al clasei.

P.S. (Abia a doua zi) Desi nu m-as fi gindit niciodata ca o sa stau sa navighez pe internet, mai ales din cauza unei forme pronuntate de hidrofobie, ma vad in postura de a ma bucura de avantajele cercetarii etnologice la mine acasa si cu mine insami ca subiect de disectie. Pentru asta ii sint recunoscatoare doamnei Madeleine Pastinelli care ne-a tinut un curs despre comunitatile culturale virtuale si comportamentele mitice ale internautilor dupa modelul argonautilor antici (poate nu lina de aur sau pietre filosofale, dar ceva-ceva pe-aproape tot cautam in spatiul asta virtual). Si multumesc domnului Mihai Moraru ca m-a facut sa vad ca exista mit oriunde privesti cu ochii si coerenta acolo unde aparent este ruptura.
Leapsa cu premiul m-a amuzat enorm si m-a facut sa ma gindesc ca nu e deloc in dezacord cu ideea unei etnologii de buzunar a internetului.

Păţanii şi istorioare cu strigoi

2009-10-16T05:14:00.000-07:00

AVERTISMENT: A nu se spune copiilor la culcare. Atunci cînd vor crește se vor transforma în strigoi-etnologi.

„Strigoii, cînd era dămult, venea şi trăgea ca să omoare pe cineva, pe cine iubea mai mult. A fost un cumnat al meu. Ş-a fost strigoi. Şi cînd a venit de-a venit, a avut copii. Şi i-a căşunat pe fie-sa a mare. Şi făcea fata: «Mamă, ete tata-n căciulă; mamă, ete tata. » Şi-a venit socru-so, s-a dus şi l-a dăzgropat şi i-a băgat suliţa-n burtă şi n-a mai venit la fată. ” (S.C.)

„Cumnată-mea dă dă la vale, soacră-sa a cazut în fîntînă, strigoaică. A băgat-o necuratu’. Care e strigoi, îl bagă necuratu’, necuratu’ îl bagă. Îl poartă, că are necuratu’ pe el. Şi a băgat-o-n fîntînă. A scos-o. Peste trei – patru zile a venit şi rîcîia căpisterea-n casă. Şi el cu nevasta sta aşa şi le era frică. Mîine sară a venit la geam ş-a ciocănit. Şi bărbatu’ cumnată-mii a luat sama la geam. Şi pă geam era suită o pisică mare. Şi cînd a dat aşa, a pierit. Şi în zîua astalantă s-a dus şi l-a străpuns şi l-a găsit întors pă coaste. Strigoi! Şi l-a străpuns în groapă, da cu ăsta, cumnatu-meu, cînd s-a dus, i-a tăiat din inimă şi i-a adus de i-a mîncat fata. Strigoi! Aşa e, ce-ţi spui eu. Dă dămult aşa era, strigoi...
La geam cînd a venit, era suit pe geam. Cînd venea, spunea Leana, a luat cuţîtu’ sara, că cică dacă ai cuţîtu’, nu mai intră-n cameră. Ş-a luat cuţîtu’. Şî rîcîia căpisterea, zdroncănea. Şi n-a mai putut să rabde. Ş-a luat ta-su şi s-a dus ş-a dăzgropat şi l-a străpuns pă el. Da’ de la ei n-a luat nimic. Aşa e. Nu mint. Nu mint.” (S.C.)

„A murit bărbatu-meu de zece ani. A făcut zece ani pe-ntîi decembrie. Tu ştii ce face?... Am trăit cu el bine, bine. «Auzi, mă? Io dacă mor ’naintea ta mai viu şi eu pe la tine să stăm de vorbă». Ş-acuma trebuie să-i dăm şi lui de pomană, mîncare, mîncare, ş-ăştea. Cînd a venit la mine ete-aşa mi-a făcut [mă-mpinge de-un umăr]. «Îu, mă doare!» Eite-aşa. Spiritu’. Spiritu’. Vine spiritu’ la trei săptămîni la mine şi-i dau şi eu de pomană. Ete mîncare. «Mănîncă şi tu cu mine, mănîncă.» Vine bărbatu-meu la mine de zece ani de zile. Vine.
L-am visat. Ma duceam cu el la cîmp. Acu l-am visat odată, nu ştii tu, l-ale Cobzaru colo. Cîn’ m-am dus acolo, « Costino, mi-a spus oamenii, ete...». L-ale Cobzaru, oameni mulţi. Da eu ce m-am gîndit în inima mea?! «Aoleu, cîn’ m-oi duce la el, o să-l iau de gît, să-l pup, să vază oamenii că-l iubesc pe bărbatu-mieu.» Da’ nu să pupă morţii. Cîn’ m-am dus acolo, era oameni mulţi. El cîn’ m-a văzut, şi ochii la el: «A, ai scăpat! Bine-ai venit! Auzi, să mergi acasă. Ete Georgeta, să trimiţi pe cineva, să meargă acasă. Hai acasă!». « Eu nu merg, eu plec. » S-a făcut atîta-n faţa mea şi a pierit. Nu pot să-l uit. Vine spiritu’ la mine, spiritu’ lui. M-am sculat şi m-am închinat. M-am speriat din somn. Nu se vede nimic. C-a fost ea la tămîiat şi că n-am fost eu, s-o fi supărat.” (S.C.)

„Aşa, şi-a murit mă-sa şi pînă la şase săptămîni a venit ş-a luat-o şi pă fie-sa. Dup-aia, după ce-a murit fie-sa şi-a dat ăia sama că mă-sa a fost strigoaică. Şi s-a dus ş-a dăzgropat-o, aşa, şi a dat la ceilanţi, i-o dat d-acolo dă la ea, sînge, că cică era răsturnată-ntr-o parte” (D.F.)

„Ăia de sînt strigoi pufăne, sa ştii. Ţîu minte că da’ Marioara asta ale Bibu a fost strigoaică şi a adus un ţigan, i-a dat o juma dă ţuică, l-a-mbătat pă ţigan şi i-a... a străpuns-o. Acasă. După ce am spălat-o noi. Ştiau ei.” (D.F.)

„Spunea Marcela că Ionel murea. E nepot. Din toţi ce i-a fost lui mai drag, Ionel. Da. Bolnav, medicamente, nu se descurca nimica. Ce s-au gîndit ei, s-au sfătuit ei, cine le-a spus, că e strigoi. S-au dus şi l-au dăzgropat. Cînd l-au dăzgropat pă nea’ Nicolae, Ionel a fost în Caracăl, nu ştiu cu ce ocazie, nu mai ţîu minte. Şi-n timpul lu’ doişpe, cînd s-au dus ei dă l-au înţăpat, cică Ionel i-a venit aşa... Întîi un rău aşa, cum să spui... Ş-odată cică i s-a luminat capu’. Ş-a venit acas’ ş-ete Ionel trăieşte şî-n ziua dă astăzi. Dacă nu să duceau, Ionel era mort. Nu ştiu... Da ştii că spunea c-a fost în Caracăl şi că i-a venit aşa...
Şi dup-aia sara cînd a aflat, să-i mănînce p-ăștia. «D-apoi dă unde ştiţi voi că, zice, a fost strigoi şi dă ce să umblaţi acolo!?». Și s-a supărat tare mult. Da’ dacă murea Ionel nu era mai rău?! N-am dă ce să mă supăr. Îi bagă o suliţă, că el ş-aşa e mort, nu mai e ceva viu ca să-l doară. Şi ... da...” (D.P.

„A murit o cumnată d-a lu’ mama. Şasă săptămîni dă zile... Păi şi tata-mare tot d-aia a murit la şasă săptămîni.
Dacă ţi spun că mama şi cu da’ Ghina, dada era mai... da’ da’ Ghina, săraca, o durea pieptu’. Şi zicea că să puie cărămidă. Ş-a pus ea cărămidă dă şi-a ars cămaşa şi pielea, aşa. Era vînătă dă arsătură. Mama şi cu da’ Ghina s-au dus de-a binişor şi zăceau l-ale Dorina-n pat. N-au putut să să ducă după tata-mare la groapă. Şi cînd erau ei la biserică, dă mergea cu mortu’, ăia a auzit ş-a intrat, mi-s pare că Caie ăla era atunci, cu Mihai, el era care-nţăpa la toţi morţii. Şi a umblat ei la ea, că tot acolo au îngropat-o, şi pă el, şi i-a băgat suliţa în piept, acolo, în inimă, şi ’ceac-a facut: «Puf!» odată. E, mama şi cu da’ Ghina, cîn’ a auzît clopotu’, parc-au sîmţît o uşurinţă. Şi s-a sculat ea mama şi da’ Ghina... Ş-aşa că cîteodată crez. Că sînt fapte adevărate... Ş-adică noi, cum să zic, am trăit cu impresia că din cauza asta s-a sculat ele.” (D.P.)

„Oprea Roşu... tot aşa zicea. Dacă spun că venea şi zdroncănea căldările, şî pîn pod, şi găsa căldarea răstornată în casă. A fost periculoasă rău dă tot. Şi s-au dus ş-au dăzgropat-o. Şi după ce-au dăzgropat-o n-a mai venit. Da. Cu strigoii... ” (D.P.)

„Ete păţanii, l-ale Costică ăştia, că mă-ta-i ştie. L-ale Toacă, păţănii mari!... Venea, ciocănea la geam, Ilie ăla, tata lu’ Victor ăla. Ciocănea la geam, făcea. L-am străpuns şi aia și tot degeaba. Costică a murit. Că-i mîncasă dîn inimă. N-am mai avut eu ce-i face.” (Ş.G.)

„Mie mi s-a-ntîmplat. M-am dus la moară cu măgăreaţa şi c-un pui. Cine-l vedea zicea că e... Şî mi l-a luat în samă unu’ a lu Ţoi, unu’, Lisandru a lu’ Ţoi, pînă sara a murit. Mi-a murit măgaru’, dor n-avea gură să spună: «Stăpîne, eu mă duc...». Vezi, ăsta a fost moroi. El a murit şi nepoţii lui nu l-a văzut. Ale Radu Oprii. Paul. Tata lui a murit şi copiii ăia nu i-a văzut. Cum îi vedea, da mîna cu moartea. Strigoi, moroi! Şi mie mi-a văzut măgaru’ ş-a murit.” (Ş.G.)

„Cînd se face el moroi de nu-l străpunge, atuncea se face moroi. Atuncea aleargă pîn’ toate comunele. Atuncea te duci pînă nu cîntă cocoşu’. Că el după ce cîntă cocoşii e plecat. E plecat din groapă. Inima, de, nu corpu’. Ş-atunci pînă nu cîntă cocoşii te duci, l-ai străpuns, ţ-ai scăpat toate neamurile dă necaz. Ă, cîţi am scăpat !... P-alu Tudoran n-am mai putut să salvez... Îl mîncasă jumate, ce să mai .... I-a făcut şi aparate, i-a băgat la inimă. I-am zîs: «Bă, Tudorane, tu nu mai cheltui banii, că dacă veneai la mine de la-nceput eu-ţi salvam băiatu.» A murit mă-sa, Tudoriţa. Aia a fost moroaie. Păi tu ştii cum am găsit-o-n groapă?! Puf!... Poate vă e silă, vă e aia... Era plină de sînge aicea-şa [arată pe la gură şi pe piept], ş-atîta mai avea din mestecău [arată cam cît o palmă]. Îl rosasă, dac-a fost [strigoaică].” (Ş.G.)

„Ă, noi am străpuns atîţia morţi, pă d-a rîndu’. Şî pă Victor ale Geară, ale mă-sa, ale Toacă, şi pă Costică, şi p-alalant, pă Ilie. Nea Costică a venit: «Mă, Gheorghe, mă, nu mai pot să mai stau, zice, că vine la mine şi bate-n geam.» Cînd ne-am dus l-am găsît pă coaste...
S-a dus pe la moară, pe la semeteu, şî cîn’ a venit acasă a murit. Şi eu am vorbit cu el, că dacă nu vorbeam... ale Şapcaliu. El cu cumnatu-so, cu Gicu de l-ale Nicărel. «Uite, bă, cică, ne ducem pîn-la semeteu.» Eu cu Nicolae ăsta, Luci ale Măgaru, Ion ăsta ale Marcă, Culică ăsta şi Mişu ale Ghena. Să spui cu cine-am fost. Cîn’ auzîm pă la patru-aşa: «Bă, cică, muri Costică ale Toacă.» «Cum, bă, muri?».« Bă, cică, îl băgară-n casă.» M-am dus acolo. Murisă săracu’.” (Ş.G.)

„Mama n-a fost strigoaică. Da mie mi-era frică să stau în casă pîn-la şasă săptămîni. Cîn am venit acasă, am găsit uşa dăschisă la casă, mătura şi cu solniţa pusă pă prag. «Mă, zic, cin’să le puie?» Uşa închisă, tot. Mi-era frică să stau în casă. Da’ nu ne-a luat pă nici unu’.” (Ş.C.)

„În Dobrogea, eram flăcău, de, pînă să mă-nsor. La neamuri, acolo. Cîn’ am văzut mortu’ p-o coastă, p-o coastă l-am găsit, cum m-aş pune eu sara în pat. Ăla era mort, culupa nu mai era la tron, culupa o dăteasă la o parte. Şi plin aicea dă sînge. Şî machidoana acasă să bătea cu moartea. Că el era călare pă ea. Avea trei băieti cum e gineri-meu ăsta. «Bă, voi aveţi coraj? Mă, dor să dăsfaceţi groapa...» Ei pusasă o uşă şi dup-aia pămînt.«Du-te, mă, că te măcelăresc eu!»” (Ş.G.)

„Ale Ciocoiu, Nelu, cînd a murit tică-su, Moţocăiatu, aşa a fost. Cînd ieşa cu colivă să să ducă la parastas, i-a dat cu coliva jos. Trîntea coliva din mînă în bătătură. Şi mînă nu s-a dus să-l dăzgroape... I-a luat, l-a tăiat şi i-a scos din inimă şi i-a dat lui să mănînce... Da nu ştie, de, că i-a dat, Nelu, că i-a dat acolo... Cum i-a dat din inimă, şi-a revenit... E şi cu asta, ferească Dumnezeu, n-auzi, nu ştii...” (D.E.)

„A fost strigoi un om. Ş-a murit, l-a-ngropat. După ce l-a-ngropat, el a venit noaptea acasă. A umblat pîn’ căpistere, pă colo, pă dincolo, să ducea, da nutreţ la vite, mîncau vitele, porcii, toate alea. Cînd se sculau găsau toate treburile făcute. Şi dup-aia, cînd a văzut ei, azi aşa, mîine aşa, s-a dus şi lîngă ea în ţoale, un bărbat a fost, s-a dus lîngă femeie. Dacă s-a dus acolo, a observat . Ş-a spus şi ea: «Cutăriţă-al meu, ̕ce, e mort, da’ ce caută lîngă mine noaptea?” ». Ş-atuncea n-a fost nevoit decît să ducă să-l străpungă la cimitir. Şi l-au străpuns şi n-a mai venit. Asta e cu strigoiu’. ” (D.M.)

„Şi ea, săraca, ce să mai facă?! E om-om, ce mai! Să ducea cu ea la cîmp, şi ’ce: «Fă, femeie, tu să fii atentă, ’ce, cînd om ajunge la un colţ, are să-ţi iese, ’ce, un lup înainte, ̕ce, să nu-ţi fie frică». Şi el se prefăcea în lup imediat. Să da jos dă un’e era, se prefăcea-n lup şi să lua de rochia ei, şî o muşca, şî făcea p-acolo, rochia i-a sfîşiat-o... Pînă cînd, mai dăparte iar să ducea şî-i zicea: «Vezi că, ’ce, iar îţi iese cineva-nainte.» Îi ieşa făcut el în toate felurile. Săraca dă ea, şî s-a dus ş-a spus la popă, în sat. A făcut ea doi copii dă zgîrci, dă zgîrci, că el nu mai avea el... Şi s-a dus la popă-n sat şi a spus lu’ popa. Popa ce i-a spus? «Mă, femeie, cîn’ o fi, ’ce, slujbă-n biserică, tu, zice, să iei toţi cîinii, că el are să vină, şî să faci o buturoagă şî să pui cîinii, că cîinii-ţi mănîncă, -ţi roade d-acolo şî să-i dai foc.» Şî i-a dat foc şî n-a mai venit. Strigoi, ce mai! Păi trăia cu femeia aia atîta viaţă, dacă nu-l străpungea... El era mort.” (D.M.)

„Ea s-aduna la o mătuşă a ei, o luasă ş-o crescusă. Ş-a murit mă-sa. Să scula, să frămînte pîinea. Cîn’ să frămînte pîinea găsa pîinea frămîntată. Cîn’ să ducea, găsa ţăstu’ ars. Da. «Bă, ce facem? Mama e strigoaică». S-a dus ş-a dăzgropat-o. Aşa e. A dăzgropat-o şi zice că i-a luat din inimă ş-a venit Izlaz al nostru, lasă că nu ştie cine e... Ş-a dăzgropat-o şi i-a luat din inimă. Zice că inima aia o prăjăşte şi o dă s-o mănînce. Da’ dacă nu... N-a mai .... După ce-a dăzgropat-o, nu s-a mai sîmţit nimic. Ce, bă, să-mbolnăvisără toţi! Era Costina, noru-sa, era fi-su, avea două fete – căzusără la pat. Da! Cred că la toţi le-a dat. Da’ eu mai zic aşa: nu, nu cred eu să le fi dat, eu cred că i-a afumat cu aia. O fi ars-o, da ca să mănînce... nu cred!” (S.L.)

„Eu am avut o mătuşă, sora lu’ tata. Ş-au dat peste ea. Da’ nu venea acasă să facă nimic. Să ducea la o prietenă. Şî la o nepoată dă soră. Erau bolnave. Nu puteau să-şi vie-n fire, nu puteau. Boleau. Şî pă urmă eu m-am întîlnit cu ele. Şi eu le spuneam lor, că ei zicea: «Dada Leana nu e curată.» Da eu ziceam: «Nu e-adevărat, că e curată.» Că eu ştiam că muica ne spunea c-a avut patru copii şi noi am fost patru – sîntem curaţi. Da’ eu n-am ştiut că aia de la Vădăstriţa a dat peste ea. Şi pă urmă a plecat. Eu i-am zis. Oamenii le-a zis: « Vă duceţi, umblaţi la ea, da’ să faceţi exact cum e-acolo la cimitir. Să nu se cunoască c-aţi umblat la groapă. Şi cîn’ pleacă ea, Miţa asta ale Barză, să să ducă ea l-ale Răriş, la Lenuţa, să vadă ei ce fac » Şi să-ntîlneşte cu o rudăreasă pă linia ale Noate. Ale Duţă, acolo-şa. Ţiganca se ducea-ncoa, aia se ducea spre Lenuţa. Şi-i zice: «Fei, n-auzi, pe tine te mănăncă strigoiu’! Ţine de la mine patru fuse, te duci şi le bagi la colţu’ gropii, că te mănîncă strigoiu’!»”. I-a dat rudăreasa patru fuse şi s-a dus și le-a băgat acolo şi s-au potolit. S-a dus şi popa Marian şi le-a citit acasă” (O.P.)

„Eu pe Leana asta am văzut cînd a dat peste tron florile Oniţii. Le-a pus aici cum era tronu’ aşa, le-a pus aici şi d-aicea le-a luat, că era tronu’ complectat cu flori. Le-a luat d-aici şi le-a mutat în partea asta. Că era mai gol în partea aia. Şi dup-aia ăia au străpuns-o. La sora Lenii ăşteia, la mătuşa lu’ Raluca. De-au străpuns-o ei la cimitir, cred eu c-a venit acasă, c-altfel nu se duceau.” ( M.M.)

„Ăştia, au pus p-ăştia de-au străpuns-o. Da’ ea noaptea, a venit la fina aia mică şi i-a zis: «Carmen, au pus să mă străpungă şi mi-au luat banu’ de la mînă.» Banu’ i l-a luat fina şi i l-a dat jos. Că zice că la mănăstire zice să nu legi ban la deşti, la mort. Şi fina i l-a luat şi i l-a dat jos. Da’ i-a ars poalele la cămaşă. Şi a zîs: «Mi-a ars poalele la cămaşă ş-a vrut să mă străpungă, da’ nu m-a nimerit.» Şî l-am întrebat pe Nelu: «Nelule, cum ai făcut, mă?» Cică: « De frică nu cre’c-am nimerit-o.» Şi n-a nimerit-o” (M.M.)

„Înainte, cînd trăia tica al meu, de-ale Docea, moş Ghiţă, el era. El făcea. Şi p-ai ăstora. Era Ghiţa cică să moară. Înainte se băga la omu’ de murea cute de zahăr, că era. Acuma nu mai bagă nici cute, nici bomboane, nici aşa... Şi ştiu că ne spunea tica: « Am luat o cută de zar şi cînd a străpuns a dat cuta aia de zar prin sîngele ăla şi i-a dat-o Ghiţii şi uite trăieşte Ghiţa ş-acu’»”. (O.P.)

„A murit acolo un vecin. Ilie ale Toacă. Eu am un frate ne-nsurat. Ăla se ducea, venea, cînd avea nevoie de cîte ceva de făcut. Şî, dacă l-a berberit aşa, cînd a murit l-a pus şi l-a şî spălat el. Şî zîce, că «dacă ştiam îl înţepam eu.» Da vezi, acasă tot nu venea. Venea la noi, vecinii. Venea. Şi mama mea dormea-ntr-un pat şî el într-un pat. Şî s-auzea ciocănind. El a luat lanterna să vadă: ciocăne mama? Auza el. Da’ el bolea. Făcusă groapă în pat unde sta. Trecu o zi, trecu o săptămînă. Bă, să agravă treaba. Uite a fost într-o zi o vreme ca acu’, cum fu astăzi. A fost şi Costică a lu Toacă, frate-su. Şi a venit şi l-a luat de-acasă pă Ion şi cu Marioara asta de l-ale Duţă şi s-au dus şi l-au dăsfăcut cu ăsta, cu Augel. Că de-asta ştiu dă ăsta, dă Augel. Ş-a intrat Augel la el şî l-a găsit pă coaste. Şî l-a străpuns, a venit acasă de au mîncat, au băut acolo şi s-a-ndreptat frate-miu. Dacă mai dura cîteva zile, cre’că murea. Murea. Îl lua. Îi murea inima. ” (O.P.)

„ Am avut odată acasă, nu eram măritată, am avut o puică, o puică, cu un moţ mare. Şî la noi acolo aia se vede de la capu satului de-acolo pînă dincolo. Şî să ducea lumea la vie. Şî, mamă, sare puica-n sus! Şî cînd am tăiat-o n-a mai avut inimă. Decît o ţîrică pojviţă. I-o mîncasă.” (O.P.)

„Zice că se scula noaptea. Şi da drumu’ la boi, în coşare, îi dăzlega, iar îi lega, făcea multe tîmpenii aşa. Da, eu ştiu, n-am apucat să văd aşa, aşa ceva. Şi asta a fost strigoaică. Îîî, ale Duran, mama ăsteia de e l-ale Drăgan. Şi cică cînd i-a făcut de şase săptămîni, au intrat în beci să ia nu ştiu ce fetele-aştea amîndouă. Şî cică s-a pomenit cu o tezlă dată după ele. Au găsit-o pusă cu curu-n sus în tron, plină dă sînge pă la gură, da...” (Z.I.)

„Am auzit acu’ dă curînd de-ale Geară, de Costică, da... Zice că n-ar fi aşa, c-a fost Victor bolnav mereu, dămult. Şî pîn-la şasă săptămîni ale mă-sii, a murit. Şî cică de-aia a murit, c-a fost Costica strigoaică. Cic-au găsit-o tot aşa, nu ştiu cum, răsturnată-n tron.” (Z.I.)

Notă: „Istoriile” sînt transcrise pe baza unor înregistrări făcute între anii 2003 – 2005 într-un sat din Oltenia. Pentru a respecta (măcar în parte) confidențialitatea interlocutorilor noștri, am ales să menționăm doar inițialele numelui.

Apusurile şi răsăriturile satelor mele

2009-09-28T07:00:00.000-07:00

Austriacul, japoneza şi lele Frăsina – lecţii de antropologia diferenţei

2009-09-16T12:47:00.000-07:00

Am revenit în Poeniţa cu emoţia fiului risipitor. Între timp, risipisem într-adevăr o mare cantitate de energie, timp şi resurse financiare în diferite proiecte care mă ţinuseră departe de satul de la poalele Făgăraşului, în care mai era o mînă de bătrîni care-şi trăiau a doua tinereţe în amintiri. În drum spre munţi, plănuisem să mă abat cei cîţiva kilometri care despart şoseaua naţională dintre Braşov şi Sibiu de dealurile care înconjoară Poeniţa. În plus, aflasem că satul, ai cărei membri se numărau la prima mea venire pe degetele de la o mînă, îşi deschisese hotarul şi căpătase, printr-un contract juridic de vînzare-cumpărare a unei case, profilul involuntar a ceea ce McLuhan numea, providenţial, „sat global”. Benefiaciarii contractului, un cuplu la fel de postmodern din epoca globalizării, format dintr-un austriac căsătorit cu o japoneză, se hotărîseră să-şi împartă destinul în satul românesc unde, aşa cum aveau să ne mărturisească mai tîrziu, aflaseră că se trăieşte, neatins de morbul stresului şi gălăgia cancerigenă, pînă la matusalemica vîrstă de 90 de ani.
Ajunsă în sat, aveam să trec repede de la orgia culinară la care mă supunea zilnic lele Frăsina, gazda mea, la politeţea culturală a schimburilor alimentare care aveau să inspire, ca o muză cu calităţi de bucătăreasă, întîlnirile cu cei doi aspiranţi străini la valorile biologice ale satului românesc. Aveam să străbat, astfel, drumul presărat cu tot soiul de bariere culturale între cele două case, traversînd munţii de plăcinte cu brînză şi mărar, cratiţele imense cu verze (varză ardelenească la cuptor, cu afumătură) şi oalele burtoase de ciorbă de fasole verde cu lapte prins, dreasă cu slană şi liniştită cu pahare de vişinată, al căror număr se pierdea în aburii discuţiei aprinse cu nea’ Sandu. Etapa următoare a maratonului alimentar avea să fie mîncarea ascetică a cuplului global, în casa cărora fusesem invitaţi pentru a aprecia preschimbările. Pe jumătate amuzat, pe jumătate încărcat de admiraţie, nea’ Sandu ne povestea despre felul, plin de curiozitate a celor doi străini, în care era „exploatat” în privinţa cunoştinţelor sale de botanică şi bucătărie românească. Astfel încît, ca-ntr-un adevărat mariaj cu natura, Ştefan şi Gyunko, cei doi venetici în Poeniţa, reuşiseră să găsească o întrebuinţare alimentară oricărei plante scăpate de suspiciunea necomestibilului, culminînd, spre hazul întregului sat, cu supa de morcov sălbatic care împînzea şanţurile.
Ajunşi în casa săsească a celor doi, refăcută după planurile asigurării unui confort rudimentar, aveam să mă minunez eu însămi de aspectul de muzeu antropologic al locuinţei, deschisă aproape oricărui curios. Fost şofer de autocar la diverse agenţii turistice din Austria, Ştefan colecţionase numeroase obiecte din peregrinările lui: piese de îmbrăcăminte din Tibet, diverse obiecte de cult din Japonia, cufere, vederi, tot felul de suveniruri din toate colţurile lumii, pe care acum le depozitase în podul transformat în mansardă, în care trona un Buddha bine hrănit. Vorbind o română destul de clară, pe care o expunea cu mîndrie în fraze lungi care să-i demonstreze calităţile lingvistice, Ştefan se lăuda cu cea mai bună „achiziţie” a tuturor călatoriilor, la care renunţase în favoarea unui trai „departe de lumea dezlănţuită”. Gyunko, care se mîndrea la rîndul ei cu statutul de consoartă şi „achiziţie rară”, începuse să rupă şi ea cîteva cuvinte pe româneşte, pe care, ca aparţinătoare a unei culturi cu limbă monosilabică, avea tendinţa să le „rupă” într-adevăr în cuvinte mai scurte, pe care mai apoi ascultătorul trebuia să le decodifice completîndu-le cu silabele lipsă. Necăjirea ei atunci cînd nu reuşea să materializeze în cuvinte ceea ce avea în gînd, concretizată într-o strîngere tăcută a pleoapelor sau o privire laterală, nesfîrşită şi încordată, stîrnea hazul tuturor şi mai ales al lui Ştefan, cu care vorbea într-o engleză melodioasă, cu îndulciri asiatice.
Invitaţi la masă, aveam să ne înfruptăm pustniceşte dintr-un ceai verde servit de Gyunko (care trăia, probabil, nostalgia sake-ului culturii ei). Ceaiul fusese îmbogăţit cu o pîine indiană (un fel de foi crocante, foarte subţiri şi foarte condimentate), care exprima o cu totul altă realitate materială a conceptului românesc de pîine, concretizată într-o cantitate care deseori scapă măsurii. Vizita se încheiase tîrziu în noapte, după discuţii interminabile, piperate de glumele lui Ştefan, care reuşea să surprindă în cel mai fin mod subtilităţile limbii române, ea însăşi un subiect inepuizabil. Plecasem de la gazdele noastre, care ne „petrecuseră”, româneşte, pînă în poartă, cu promisiunea întoarcerii vizitei şi a unei expoziţii culinare româneşti cu degustare, la casa lelei Frăsina. Gazda noastră, ca un antropolog cultural care nu poate dormi din cauza emoţiilor atunci cînd se află pentru prima dată în apropierea comunităţii pe care urmează să o cerceteze, avea să ne chestioneze sistematic şi aproape ştiinţific asupra obiceiurilor alimentare ale celor doi străini. Noaptea (pentru că „schimburile culturale” se prelungeau pînă tîrziu) avea să se încheie cu remarca demonstrativă a lelei Frăsina: „Mi-or adus şi mie d-ăştea, da’ n-am putut să mînc. Da’ plăcintele mele să vezi cum le-or mîncat!”. Plecăm la culcare cu puţin înainte de zori, înecaţi de sughiţurile rîsului. Ziua următoare se anunţa la fel de lungă prin întoarcerea vizitei, care ne transforma în gazde care-şi expun resursele culturale în faţa musafirilor.
A doua zi, încă din zori, eram prezenţi pe baricadele pregătirii unei mese cu caracter evident culturalo-demonstrativ. Pe altarul inter-culturalităţii urmau să fie sacrificate cîteva ciosvîrte sănătoase de oaie şi cîţiva mititei mari cît nişte cîrnaţi bavarezi, totul stropit cu vişinata şi pălinca lui nea’ Sandu, pe care ni le oferea, generos şi cu mîndrie, ca pe un însemn al bucuriei de a ne afla la aceeaşi masă (pe care o abandonasem însă în favoarea statului pe lîngă foc). Pe lele Frăsina, conştientă de superioritatea verzelor ei asupra oricărui tip de mîncare exotică, vizita celor doi n-o neliniştea la fel ca pe noi, care sufeream din cauza unui post auto-impus de teama de a nu împuţina cantitatea imensă a sacrificiului.
Spre seară, vocea melodioasă a lui Gyunko – „Tanti Frosino!” (un fel de a/o, la limita abia perceptibilă dintre cele două vocale) – ne vestea sosirea mult-asteptaţilor musafiri. Vegetarieni prin religie (un buddhism ale cărui urme se regăseau în podul casei), Ştefan şi Gyunko şi-au călcat repede pe inimă şi principii, cu delicateţea musafirului care ştie să se bucure de generozitatea gazdei sale. Peste cîteva ore, lipsa de obişnuinţă a lui Gyunko în a savura vişinata cu înghiţituri mici, care să-i păcălească tăria, se dedase la maramureşeanul obicei de a da băutura peste cap pentru a vedea cerul prin fundul paharului golit. Evident, totul spre hazul nostru şi mai ales al lui Ştefan, ale cărui remarci în limba română (pe care Gyunko încerca să le dezlege ca pe ghicitorile Sfinxului) arătau că îşi însuşise nu doar cunoştinţele lingvistice, ci toată încărcătura de amuzament a cuvintelor româneşti. Curînd, seara avea să se transforme într-un curs de alimentaţie tradiţională în care conferenţiam, pe rînd, fiecare, prezidaţi de lele Frăsina, ale cărei cunoştinţe ne umpleau de reverii culinare. Şi, cum era firesc, discuţiile aveau să se lărgească cu altele din categoria diferenţei, mergînd pînă la nedumerirea lelei atunci cînd cei doi musafiri şi-au exprimat convingerile religioase: „Şi cum adică, voi nu credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos care a mîntuit pe toată lumea?”. Răspunsul negativ avea să adîncească dilema: „Şi nici chiar în Dumnezeu Tatăl?”. Explicaţiile suplimentare cu privire la Buddha şi nirvana aveau să conducă, invariabil, spre simularea înţelegerii şi abandonul discuţiei în favoarea unui subiect care ne reunea sub aceeaşi zodie gurmandă. Ca şi în seara precedentă, aveam să plecăm tîrziu la culcare, ghiftuiţi de consecineţele benefice ale împrietenirii.
Ziua următoare, ca într-un adevărat potlatch local, Gyunko ne aducea o specialitate japoneză din fasole şi un soi de îndulcitor, ale cărei consistenţă şi aspect aveau să ne readucă în domeniul traducerii culturale a lelei Frăsina: „Parc-ar hi marmeladă.” Refuzul ei temporar de a gusta din ofrande exprima pe deplin nedumerirea din ajun: „Auzi tu, să stai lîngă biserică şi să nu calci acolo cînd bate cloporu’. Orice-ar zice ei de Buddha ăsta, da’ chiar nici la sfînta biserică...”. Ne-am amuzat de vorbele lelei Frăsina, dar îi înţelegeam pe deplin contrarierea: trecută prin puşcării, cu viaţă grea, trăită fără revolte, ci cu căutarea soluţiilor, oricît de grele sau riscante, de multe ori credinţa în Dumnezeu îi fusese singurul sprijin. Mai tîrziu, prinşi pe muchia abruptă a crestei munţilor, aveam să invocăm şi noi, pe tăcute, sprijinul pe care îl avusese ea.
Am plecat din Poeniţa cu sentimentul pe care trebuie să-l fi avut fiul înainte de călătoria care urma să-i risipească întreaga avere: fericită şi bogată, dar fără să ştiu ceea ce purtam cu mine. Lele Frăsina îmi transmisese, involuntar, întregul mesaj al rînduielii satului ei, pe care la rîndul ei o moştenise de la ai săi.

Procesul strigoilor

2009-09-14T10:28:00.000-07:00

În urmă cu ceva ani, în timpul descinderii de cîteva zile în satul meu din capătul de sud al Olteniei, a trebuit să particip, din îndatoriri morale evidente, la înmormîntarea unei vecine care moşise mai bine de jumătate din sat. Cam imediat după ce începusem să merg la şcoală, concepusem o metodă originală de înviere, a cărei primă reuşită speram să fie răposata în cauză. Procedeul, testat, fără succes, din cauza lipsei instrumentarului – cum îmi plăcuse să-mi îndulcesc eşecul –, pe puii de găină de-o zi, care mureau de slăbănogeală şi pe care mai apoi îi înmormîntam îndurerată în fundul grădinii, se sfîrşise lamentabil, asta după ce o exasperasem pe mama timp de cîteva zile cu totala mea neglijenţă faţă de condiţiile de igienă impuse de o asemenea îndeletnicire. Moaşa Florica, în totală necunoştinţă de cauză faţă de planurile mele măreţe care o includeau în nomenclatorul marilor reuşite universale, îşi dictase singură mesajul postum de pe cruce, impunîndu-şi încă din timpul vieţii un apelativ pe care nimeni nu-l recunoştea ca atare. „S-a stins Albinuţa” – declama, îndurerat, epitaful mormîntului gol.
Nimic neobişnuit: apropierea morţii era în satul meu un fel de preludiu tragi-carnavalesc la care toată lumea, fără să ia nimic în serios, participa cu cea mai mare seriozitate. Unchiu’ Gicu, bolnav de multă vreme, dar care refuza cu ostentaţie să moară, disperîndu-i pe cei vii care aşteptau cu nerăbdare să împlinească cît mai repede rînduiala pomenilor, se obişnuise într-atît cu ideea morţii, încît îşi achiziţionase din timp un sicriu frumos de brad, pe care-l depozitase în podul casei. Ca un călugăr buddhist care face orice numai ca moartea să-i pară cea mai banală trecere de la o viaţă la alta, unchiu’ Gicu , mai ales la sugestiile nevestei exasperate de ocuparea inutilă a unui spaţiu pe care nu-şi permitea să-l irosească cu grijile unui om care nu se hotărăşte să moară, deşi ştie că, oricum, asta îl aşteaptă, îi găsise sicriului o întrebuinţare destul de eficientă: mini-pătul pentru grîu sau porumb. Într-un final, cicălit peste măsură de nerăbdarea nevestei de a se vedea cît mai curînd văduvă îndurerată care avea să-şi petreacă restul vieţii în culorile întunecate ale doliului (aşa cum cere rînduiala bătrînelor văduve), unchiu’ Gicu a murit pe neaşteptate, fără nici o dorinţă de lumînare. Tradiţionalul personalizat: „De ce murişi, Gicule? De ce plecaşi, Gicule? Ce mă fac eu acu’ fără tine?” fusese înlocuit cu un bocet plin de năduf, prin care da’ Genta îşi căina soarta pentru următorii şapte ani (pentru că rînduiala îi obligă pe cei vii să ia, printre primii, lumina de la Paşte pentru a le lumina pe lumea cealaltă calea celor morţi fără lumînare, rînduială de la care nu se pot abate, cu atît mai mult cu cît toate femeile din jur îţi ţin o socoteală mai strictă decît evidenţa ratelor la bancă): „De ce murişi, Gicule, fără lumînare? Că aşa făcuşi tu toată viaţa, numa’ nefăcute!”.
Pe de altă parte, eram obişnuiţi cu viii-morţi care îşi continuau viaţa nestingheriţi şi cu seninătate, asta după ce îşi celebrau moartea încă din timpul vieţii, făcîndu-şi „de vii” pomenile rînduite. O vreme, o privisem cu suspiciune pe tuşa Tudora, vecina care într-o sîmbătă invitase toată uliţa la pomana ei de şase săptămîni, cu cîţiva ani înainte de a muri, unde mîncasem colivă pe săturate şi băusem fără măsură suc de la dozatorul cofetarului din sat. De la o anumită vîrstă, pentru oameni era mai importantă respectarea rînduielii legate de moarte decît moartea ca atare.
Aşa că moartea moaşei Florica nu avea nimic metafizic în ea. Mai mult, venea în cel mai firesc mers al lucrurilor, cu care eram obişnuiţi, ca un fel de reprezentaţie pe care o cunoşteam cu toţii de la repetiţiile la care asitasem. Din lipsă de ocupaţie, mă aciuasem pe lîngă tata, care-şi descoperise un coleg de muncă dintr-un sat mai îndepărtat şi rudă cu vecina, cu care depăna, din motive impuse de context, amintiri comune, presărate cu amintiri despre răposată. După o discuţie în care reveneau cu înfrigurare spectrele perioadei celuilalt mare răposat naţional, colegul de conversaţie al lui tata îşi exprimase deodată temerile, întemeiate pe un spirit de observaţie pe măsură: „Ţăţica nu e cum trebuie. E moale şi transpiră, parc-ar fi vie. Eu cre’ că e strigoaică, ferească Dumnezeu! Da’ eu zic c-ar fi mai bine să-i facă ce trebuie.”. Deşi eram „obişnuită” cu strigoii de pe cînd eram mică (orice mort trecea, invariabil, prin vama acestei bănuieli), poveştile cu strigoi din satul meu luînd locul obişnuitelor poveşti cu zîne care se spun copiilor la culcare, am simţit cum mă trece un fior pe şira spinării. Şi, cu toate că nu eram din neamul ei (pentru că strigoii îşi limitează tendinţele „energo-antropofage” în perimetrul neamului, de unde îi aleg doar pe cei pe care i-au iubit cel mai mult), mă ştiam una dintre preferatele moşite ale vecinei şi începeam, ipohondric, să mă tem pentru viaţa mea. În plus, intimitatea trăirii cu cineva care poate fi „altfel” după moarte mi-ar fi tulburat nopţile atît de senine cînd mă bucuram din plin de un somn liniştit.
Totul a fost trecut sub tăcere, în parte din cauza prestigiului moaşei, femeie credincioasă, nelipsită de la biserică în toate zilele de sărbătoare şi, mai ales, în sîmbetele morţilor. Peste ceva timp, infarctul total neaşteptat al fiului (la mai puţin de cele şase săptămîni în care strigoiul are putere asupra celor vii) a luminat remarca de atunci a vărului clarvăzător. Într-un sat în care strigoii sînt la fel de numeorşi ca şi cei înscrişi în registrul stării civile, s-a găsit însă un om de bună credinţă care să rezolve problema în sensul rînduielii tradiţionale.
Peste ani, aveam să revin asupra strigoilor cu propriile mele instrumente ale anchetei de teren, ca studentă la secţia de etnologie a Facultăţii de Litere. Indignată de totala ignoranţă în materie de tradiţie a unor reporteri aflaţi în maratonul senzaţionalului, care „descoperiseră” cazuri de „canibalism” într-un sat din judeţul Dolj (ceea ce determinase judecata în instanţă şi condamnarea oamenilor îngroziţi de perspectiva acţiunii strigoilor, de către un judecător la fel de ignorant), hotărîsem să-mi dedic ultimul an de facultate care-mi mai rămăsese pînă la absolvire cercetării unui fenomen a cărui mediatizare pusese, nedrept, eticheta „retardului cultural” satelor care îşi continuau o tradiţie căreia tenhologia modernă nu îi putuse oferi răspunsuri sau soluţii valide.
Privită la început cu suspiciune chiar de cei care mă cunoşteau destul de bine (pentru că, uneori, e mai bine să nu tulburi astfel de chestiuni), insistasem în demersul meu de a găsi o interpretare care să poată justifica existenţa unor astfel de credinţe şi practici în inima civilizaţiei şi a epocii aselenizării televizate. Aveam să descopăr că, de fapt, nu sîntem singuri în acest univers al credinţelor, că şi francezii aveau strigoii lor, la fel cum Constantin Eretescu avea să-mi dezvăluie o întreagă lume de fantome, strigoi şi vrăjitoare în zgîrie-norii americani. Mai mult decît „simple supravieţuiri”, fosile ale unui „fond de gîndire păgînă”, credinţele în strigoi se dovedeau a fi marca unei logici sociale extrem de eficiente, al cărei rol era menţinerea coeziunii unui grup, mereu ameninţat cu disoluţia. Imagine prin excelenţă a „Celuilalt”, a diferenţei, a ieşirii din „rîndul lumii” şi călător între cele două lumi, strigoiul semnaliza nerespectarea sau lipsa de rînduială care tindeau să disipeze comunitatea. Acţiunea sa era astfel un fel de factor reglator pentru acei membri care ameninţau, prin comportamentul lor ieşit în afara normelor grupului, întregul echilibru al comunităţii.

Pînă la a ajunge la o înţelegere cu ei, strigoii mei aveau să-mi bîntuie ani în şir lecturile şi preocupările. În satul meu, aveam să fiu identificată chiar printr-o formulă care mă consacrase la limita dubiului: „fetiţa aia care tot întreabă de strigoi”. Redeschizînd „dosarul strigoilor” cu ceva timp în urmă, din raţiuni impuse de serviciu, mă redescopeream pe mine însămi, cea desprinsă de comunitatea din care plecasem. Mulţi dintre cei care fac parte din aceste comunităţi se transformă, ca şi mine, în „oameni fără loc”. Şi în mult prea mulţi pentru ca strigoii să mai poată trăi şi face datoria. Încet, dar sigur, strigoii încep să se comporte ca nişte morţi civilizaţi.

Tuşa Gica

2009-09-14T10:22:00.000-07:00

„Aşa m-a rînduit Dumnezeu, vezi bine.”

Am vizitat-o iarăşi, cum fac de fiecare dată cînd merg în Oltenia. Prietenia noastră, suspectă pentru cei care nu ne cunosc, din cauza unei nesemnificative diferenţe de 60 de ani, s-a născut firesc cu cîţiva ani în urmă, ca o dragoste la prima vedere, în care „Celălalt” ţi se dezvăluie dintr-o dată, total, de parcă te-ai fi născut cu el de mînă sau ar fi fost tot timpul lîngă tine, într-o apropiere atît de intimă că nici nu l-ai observat pînă atunci.
Am prins-o în frigurile pregătirilor de iarnă, dar după o îmbolnăvire gravă care a ţinut-o departe chiar şi de biserică, de unde n-a lipsit decât de câteva ori în toată viaţa. E surprinsă să mă vadă, dar mă mustră repede: îi promisesem că vin încă de pe 4 septembrie; memoria ei mă îndeamnă să-mi găsesc tot timpul scuze. O iau în braţe, aşa cum fac de fiecare dată şi, ca de aceleaşi fiecare dăţi, începe să rîdă, ruşinată şi fericită: „Ho, fa, că nici Fane nu m-a pupat aşa ca tine!”. Începem să rîdem, iar eu mă simt iertată şi uşurată de povara de a o fi făcut să mă aştepte. O ajut să treacă pragul, ceea ce o face să mă strîngă de mînă şi să rîdă: „Uşurel cu fata dodii,/ Că dărîmă brîu’ sobii!”. Îi spun că am venit cu aparatul de fotografiat, să-i fac poze. Dincolo de imagini imprimate sau construite din puncte minuscule, nu am simţit niciodată nevoia să fac fotografii celor care sînt atît de prezenţi în viaţa mea, încît contemplarea trecutului sub forma unei fotografii să-mi trezească nostalgii sau să-mi liniştească doruri.
„Le-am povestit la Bucureşti de matale şi voiau să te vadă.”; „Şi s-au mirat de mine? Să le-arăţi poze, poate-mi găsăşti şi mie pe vro’unu pe-acolo, să mă măriţi şi pe mine.” Începem să rîdem. „Tuşă Gica, te-aş fi luat eu dacă eram bărbat, da’ nici aşa nu te dau!”. Rîde mocnit, dar revine la păsul ei de fiecare dată cînd vine vorba de măritiş. „Tu mai bine ţi-ai găsi vrun ţigan pe la noi, să nu mai stai plecată prin străini. S-o găsi vrunu să te ia.” Mă sustrag repede de la răspuns şi o întreb din nou de viaţa ei. Aproape de fiecare dată cînd ne vedem o pun să mi-o povestească, ca şi cum aş fi trăit lîngă ea. Şi de fiecare dată, parcă altfel, viaţa ei se desfăşoară în fragmente care luminează noi episoade care o bucură sau o întristează. Măritată la 14 ani, cînd încă era în clasa a IV-a primară, a trecut de la păpuşi direct la propriii copii. Pentru că avea mult pămînt, părinţii nu ar fi riscat să se mărite cu cine-i place. „Fane a fost şi bun, şi rău. Era bun, că-i plăcea munca şi nu se plîngea de prea multă. Da’ şi rău, că prea nu-i plăcea să meargă pe nicăieri. Da’ de-acu sînt 17 ani de cînd sînt singură. Ehe, tu nu-l ştii, n-aveai cum, prea erai mică.” Uneori, diferenţa dintre timpurile noastre mă face să simt că vieţile fiecăreia dintre noi au doar o mică perioadă comună, că restul nu este decît un soi de singurătate în care îţi trăieşti propriul trecut la timpul prezent.
„Şi cîţi copii ai avut matale, tuşă Gica?”, o întreb iarăşi, pentru că mă bucură bucuria ei de a vorbi despre copiii ei. „Cîte găuri la ciur şi-ncă trei pe-atît. Adică şase. Două fete şi patru băieţi. Da’ nu mai trăieşte decît unu’, Luci ăsta.” De fiecare dată sînt uimită de puterea ei de a-şi trăi viaţa cu bucuria trăirii, fără judecăţi, fără întrebări, fără dileme inutile. „Dumnezeu mi i-a luat, ca să-mi amintească greşelile mele de cînd eram tinără.” Acum vreo doi ani, atunci cînd ne-am întîlnit de Crăciun, era bucuroasă ca de obicei, fericită din orice motiv prin care-şi justifica viaţa. „Sînt bucuroasă, mi-a spus, da’ numa’ unu’ Dumnezeu ştie ce e-n sufletu’ meu. De-acu’ se fac şase săptămîni de cînd l-am îngropat pe Marcel.” Apoi a început să plîngă încet, parcă cu teamă să nu trezească ceva mai ascuns. A fost singura dată cînd am văzut-o plîngînd. Apoi şi-a şters lacrimile grele care i se scurgeau pe brazdele din obraz şi mi-a spus: „Da’ nu vreau să mînii pe Dumnezeu cu durerea mea.” A trecut prin multe, dar n-a renunţat niciodată la credinţa ei. Acum vreo doi ani, în postul Paştelui, şi-a rănit un picior în timp ce scotea aracii din vie şi a fost dusă la spital mai mult moartă decît vie. Îmi povesteşte, mîndră şi amuzată, cum un doctor tinerel, plin de bunăvoinţă, dar fără să cunoască socotelile ei ascunse, a rămas fără replică atunci cînd, la recomandarea lui (pentru că tuşa Gica ţinea un post aspru), „Mănîncă, mamaie, măcar un ou, că şi Dumnezeu mai închide ochii”, i-a răspuns hotărîtă: „Dom’ doctor, un ou nu mă face sănătoasă, da’ un ou mă spurcă.”. Şi raţionamentul ei, de dincolo de logica noastră modernistă, s-a dovedit valid: peste puţin timp ieşea din spital.
Mergem în vie, vrea să-mi arate munca ei de anul ăsta. Caută un băţ în care să se sprijine. „Ca să sperii cîinii cu el”, rîde. Îmi arată cu mîndrie vadurile de ardei şi vinete, viţele pline de struguri. „Nu ştiu cum oţi trăi voi acolo, în cutiile-alea. Să n-ai tu nici măcar o roşie în curticica ta... La ce etaj stai?”; „La 8.”; „Uălele, fată!”. Uimirea ei că stau „mai sus decît în vîrfu’ morii” o face să mă convingă, din experienţa ei, de anormalitatea vieţii de la oraş. „Odată am fost pe la Marcel, pe la Craiova. Mă mai lua pe-acolo, că, cică, mămică, mai vino şi matale pe la noi. Şi-ntr-o sară mă-ntreabă: «Auzi, mămică, da’ matale nu vreai să-ţi faci baie?»; «Ce să fac?»; «Baie.». Şi-am zis să fac şi eu de-asta, baie. Şi mi-a pregătit el acolo, copilu’, apa, tot. Da’ fa, fată, unde mă bag eu şi-odată mă apucă o ameţală, vezi bine, cre’ că de la mirosu’ ăla. Şi m-am dus aşa la fundu’ cădiţii ăleia sau albie, ce-o fi fost. Şi-a venit bietu’ copil şi m-a prins şi m-a ridicat aşa de subţiori şi m-a frecat, că nu-mi mai reveneam. Şi-am zis: las’ că tot mai bine la trocu’ meu, că nu e apa mea din fîntînă ca baia voastră!”. Mă amuză teribil povestea ei atît de sinceră, dar mă şi uimeşte şi întristează transformarea mea (de la copilul care umbla pe maidane şi se scălda în buduroaie la dependentul de (dis)confortul urban...).
Ne luăm cu alte vorbe, alte poveşti. Peste cîteva ore, la lăsarea serii, ne despărţim. Ca de fiecare dată, îmi spune la despărţire: „Sărut ochii.”. O iau în braţe şi-o strîng cît pot de tare, cît e ea de mică. „Ho, fa, că nici Fane nu m-a strîns aşa!”. Începem să rîdem şi-o eliberez din strînsoare. Din capătul uliţei, îi fac cu mîna pentru ultima dată. De după colţ, mă întorc să văd dacă mai este în poartă, petrecîndu-mă cu privirea. Nu mai mare decît o mînă de copil, continuă să stea în poartă, la fel de bucuroasă ca acum cîţiva ani, poate la fel ca acum cîteva zeci de ani, cînd avea vîrsta mea şi şase copii.

Stăi aşa, să-mi dau peste cap cîrpa asta, că-mi şade mai bine.

Aşa să mă tragi în poză!

Ceahlau

2009-09-05T09:36:00.000-07:00

Izvorul Muntelui, vedere spre creasta Ceahlaului (Claile lui Miron, Turnul lui Butu, Ocolasul mic, cabana Dochia)

Spre cabana Dochia, printre Claile lui Miron

Claia lui Miron (a mai mare)

Claile lui Miron

Constructia dacica si coloana dorica

Cabana Dochia

Detunatele

Cerberul de la Dochia

Detunatele, Cetatuia si Calugarii (stinga) si Piatra Lata a Ghedeonului (dreapta), in vale Izvorul Muntelui (vedere din fata cabanei Dochia)

Manastirea Schimbarea la Fata (linga cabana Dochia, traversind platoul)

Interiorul bisericii manastirii

Iustina (viitoarea stareta si ghidul nostru prin manastire) si mitropolitul Tati

Manastirea Schimbarea la Fata (Dochia)

Troitele manastirii

Piatra Ciobanului

Izvorul Muntelui

Vf. Toaca si Piatra Ciobanului

Vf. Toaca

Palaria sarpelui

Gentiene

Panaghia

Dupa raristea de jnepenis, vedere spre Izvorul Muntelui

Pietrele lui Baciu

Cusma Dorobantului (in departare - lacul Izvorul Muntelui)

Scorus

Spin de munte

Vedere spre Durau (coborind dinspre La Morminte)

Cabana Fintinele

Vedere de la cabana Fintinele spre Panaghia, Vf. Toaca si Piatra Ciobanului

Vedere spre Durau de la cabana Fintinele

Paznicul Fintinelelor

Popas in poiana Viezuri

Cascada Duruitoarea

Vedere din Durau spre Vf. Toaca si Panaghia

Durau

Noi, in Poiana Maicilor

Durau

2009-09-05T09:26:00.000-07:00

Manastirea Durau

Petru Voda

2009-09-05T09:09:00.000-07:00

Moara de apa din sat

Schitul maicutelor de la Petru Voda

In drum spre manastirea de calugari

Transportul nostru

Biserica manastirii Petru Voda

In atelierul Parintelui Flavian, croitorul

Clopotul de la trapeza

Parintele Flavian, imbiindu-ne la o felie de pepene ("tortul calugarului")

Parintele Paulin, "pozarul"

Biserica manastirii

Muntii Stinisoarei

Humulesti

2009-09-05T09:07:00.000-07:00

Biserica din Humulesti

Andrei, ghidul meu din Humulesti

Agapia

2009-09-05T08:51:00.001-07:00

Biserica si chiliile interne ale manastirii

Femeile, tot femei!... Chiar si-n sfinta manastire...

Pregatiri virtoase pentru zacusca de ghebe

Paza buna...

Chilii de maicute

Agapia Veche

O fi ea manastire de maicute, dar cocosii tot cocosi!...

Varatec

2009-09-05T08:35:00.001-07:00

Pe drumul dintre Agapia si Varatec

Varatec, vazut din deal

Ulite si casute din Varatec

Manastirea Varatec

Piatra Neamt

2009-09-05T08:32:00.000-07:00

Biserica Sf. Ioan Botezatorul si Turnul Clopotnitei, ctitorii ale lui Stefan cel Mare (1499)

Poeniţa, satul cu cinci oameni de lîngă Făgăraş

2009-08-22T02:53:00.000-07:00

„ – Cînd treci, bade, pe la noi,
Pune-le clopori la boi,
Să te-auz de la război.
Că eu cînd te-oi auzi,
La portiţă oi ieşi
Ş-amîndoi om povesti.
-Te-auz, mîndro, de la noi,
Cum ţăsai tu la război,
Şi şchimbai cu iţele,
Şi băteai cu brâglele.
Doamne, mă gîndeam în mine:
De m-aş face-o suveicuţă,
Să mă ia mîndra-n mînuţă,
Să mă dea din mînă-n mînă,
Măcar numa-o săptămînă.”
(Lele Eufrosina Ilina)

„Da’ satu’ tăt aşa o fo’ de mare, de-acolo şi pînă dincolo, de-o fo’ case multe şi lume multă-n ele, nu o fo’ numai o familie or numa unu, cum sîntem acuma.”

În Poeniţa mai sînt cinci oameni. Cei mai mulţi au plecat pe vremea comuniştilor în Victoria, oraş cu blocuri pipernicite, cangrenoase, ridicate peste noapte, apoi în Făgăraş, apoi tot mai departe, după (i) logica unui sistem industrial care urmărea ridicarea poporului pe „cele mai înalte culmi ale civilizaţiei” prin urbanizarea „satelor retrograde”.
Poţi ajunge în Poeniţa dacă te abaţi vreo trei kilometri de la drumul naţional Braşov – Sibiu, după ce treci de barajul de pe Olt şi de Nou Român. Drumul se opreşte în Poeniţa, dincolo de sat sînt dealurile. Capăt de drum şi capăt de timp, Poeniţa pare acum pustie.
În februarie 2005, cînd am ajuns în Poeniţa, era vremea oilor. Timp greu, căci naşterea e început de lume nu doar pentru oameni şi de multe ori firescul o ia pe căi nefireşti pentru mintea noastră. Pentru lele Frăsina, gazda mea, era un sfîrşit de iarnă greu. Oile parcă erau legate, nu voiau să fete, mieii se năşteau cîte doi, parcă s-ar fi temut de singurătate, slăbănogi şi bolnăvicioşi. Chiar atunci cînd lucrurile păreau a intra în rîndul lumii, cîte o oaie nu mai primea mielul la supt, iar bietul dobitoc urla nopţi întregi, pînă cînd nea Sandu (fiul lelei Frăsina) şi nea Gheorghe (unul dintre bătrînii rămaşi în sat) găseau o modalitate să-l liniştească într-un fel. În mod vădit, nu nimerisem prea bine. Simţeam că încurc prin venirea mea – asta le mai lipsea, grija pentru un străin! Angoasă cu care venisem din oraşul meu hiperaglomerat, unde simpla convieţuire cu colegul de la birou te pune în postura de a-ţi redefini spaţiul intim... Curînd, mi-am dat seama că, pentru oamenii aceştia, nefiresc nu este mersul naturii, de care Dumnezeu are grijă pînă la cel mai mărunt fir de iarbă; cu adevărat nefireşti sînt socotelile oamenilor, ale celor care, indirect sau ba, au făcut în aşa fel ca Poeniţa, sat bogat, cu case mari, solide, să rămînă aproape gol, la dispoziţia oricui vrea să se îmbogăţească peste noapte.
În timp ce nea Sandu şi nea Gheorghe se străduiau să întoarcă mielul care refuza să se nască, răsucindu-se în pîntecele mai sigur al mamei, lele Frăsina ne-a dat să citim rugăciuni către Domnul Hristos şi Maica Lui, să îndrepte lumea după chipul pe care i l-a dat Dumnezeu întîi. Ciudat pentru un om care nu mai crede în îngeri din cauza firelor telegrafice, dar extrem de normal pentru omul care în fiecare moment vorbeşte cu Dumnezeu. În curînd, toate lucrurile s-au liniştit, iar lele Frăsina a ajuns să aibă optsprezece miei sănătoşi (aveam să aflu, mai tîrziu, spre sfîrşitul lui martie, că ajunsese la vreo treizeci şi ceva de miei). În mod vădit, toate în virtutea credinţei lelei Frăsina că orice lucru e bun, numai să ştii să-i găseşti un rost.
Odată lucrurile reintrate în albia lor, puteam sta la poveşti. Pentru oamenii aceştia, care nu munceau doar de dimineaţa pînă seara, ci şi noaptea, cercetarea memoriei s-a transformat într-un motiv de a fi împreună, de a-i face părtaşi pe străini la viaţa satului în care trăiseră ei înainte de colectivizare. Aveam să descopăr satul treptat, ca şi cînd mi s-ar fi luat de pe ochi, pe rînd, vălurile prin care eram obişnuită să privesc pe cei din jur. Poveştile celor doi bătrîni (cu adevărat poveşti pentru mine, căci ceea ce spuneau lele Frăsina şi nea Gheorghe nu semăna cu aproape nimic din ceea ce vedeam acum în sat) vorbeau despre o lume în care timpul se măsura în sărbători, timp sacru, de dincolo de timp.
Înainte de colectivizare, satul se chema Găinari. Comuniştii l-au schimbat în mai „poeticul” Poeniţa, fără să-şi dea seama că prin asta spuneau un adevăr. Mai apoi, pe vremea comuniştilor, obiceiurile s-au ţinut în continuare, chiar dacă tinerii, neavînd ce să mai muncească („la colectivă se murea de foame”), începuseră să plece. Satul continua să trăiască în felul lui, chiar dacă cu din ce în ce mai puţini oameni. Tradiţia continua să rămînă acelaşi imperativ al veţii cu rost. „O fo’ greu, că o fo’ strîmtură mare şî năcazuri multe şî lumea mai lîpsîtă. Totuş, ăştea să făceau! Păi ăştea trebuiau să să facă, din cauză că numai o dată te măriţi, că nu te măriţi în toate zîlele!”
Apoi au început persecuţiile... Vinovaţi sau nu, dar din cauza unui context specific (rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraş), oamenii erau pîrîţi sub diverse motive, plimbaţi prin închisori şi constrînşi să mărturisească lucruri pe care nu le făcuseră. Lele Frăsina şi bărbatul ei au stat opt luni în închisoare, fără să fi făcut nimic, doar pentru că fuseseră pîrîţi de un fin răzbunător. Absurdul kafkian, de care oamenii nu auziseră niciodată, începea să devină normalitatea unei lumi întoarse pe dos. Ca şi astăzi, credinţa în Dumnezeu, mi-a spus lelea, a ferit-o de mai multe necazuri. Aceeşi credinţă care i-a păzit oile în februarie 2005. Despre perioada comunistă, cei doi bătrîni povestec mai puţin. Lele Frăsina mi-a povestit doar despre ce a păţit în închisoare; în rest, îi place să povestească despre adevărata ei lume, cea de dinainte de comunişti. Ca şi cînd memoria ei nu ar fi păstrat decît ceea ce este cu adevărat semnificativ într-o viaţă, aruncînd balastul unei lumi care nu putea să dureze.
De Crăciun, în 2004, bătrînii s-au întîlnit la biserica unde slujeşte un preot venit special din Sibiu pentru ei. Nea Gheorghe, fost primariu al cetei de feciori, a ţinut strana. După sujba de Crăciun, a cîntat toate colindele pe care le cînta cîndva cu toată ceata, ca să-i colinde pe toţi „găinarii” împrăştiaţi în toată lumea. Fără sărbători şi colinde, nu ar mai exista nici timp. La cei 73 de ani ai săi, nea Gheorghe avea o eleganţă care arăta că a fost cîndva centrul privirilor fetelor din sat. Lele Frăsina, mai în vîrstă (84 de ani), continuă să astăzi să se îmbrace la toate nunţile şi sărbătorile în costum naţional şi să „strige”, chiar dacă nu mai are pe cine „încontra”.
În duminica în care am mers la biserica din Poeniţa, ningea pe tăcute, cu fulgi neobişnuit de mari. „Semn de bogăţie”, a spus preotul. E-adevărat, eu plecam încărcată.

În urmă cu ceva timp, am aflat că în Poeniţa au mai rămas patru oameni. Acum stau în Bucureşti, de multe ori mă întîlnesc cu prietenii şi, uneori, ascult la un casetofon vechi colindele lui nea Gheorghe. De multe ori, însă, mă simt mai singură decît m-am simţit într-un sat cu cinci oameni.

Iarna care va veni

2009-08-22T01:06:00.000-07:00

Trecute veri de oameni si seminte...

2009-08-22T00:54:00.000-07:00

Deltaaa

2009-07-14T10:53:00.001-07:00

Agries

2009-06-24T03:00:00.000-07:00

Ingroparea lui Iisus

2009-06-23T23:53:00.001-07:00

Neamul lui popa Scheaucu din Leresti sau Cum sa-ti pastrezi identitatea in imagini

2009-06-22T10:08:00.001-07:00

D-rei Lorelei Mihala/Scheianu/Scheaucu
Ca amintire si ca semn de cea mai mare dragoste ce ti-o pastrez iti ofer aceste portrete.
Sora ta

In gara din Sibiu

2009-06-19T00:09:00.000-07:00

Constanta

2009-06-19T00:03:00.000-07:00

Caracal

2009-06-18T23:55:00.001-07:00

In casa la doamna Munteanu, Mila 23

2009-03-18T10:34:00.000-07:00

Tanti Sofica, "Cutia Pandorei", din Mila 23

2009-03-18T10:32:00.000-07:00

Casuta din Gorgova

2009-03-18T10:30:00.000-07:00

Casuta din Gorgova

2009-03-18T10:28:00.000-07:00

Rasarit in Mila 23

2009-03-18T10:26:00.000-07:00

Dimineata in Mila 23

2009-03-18T10:23:00.000-07:00

Cimitirul lipovenilor bespopovti din Mahmudia

2009-03-18T10:22:00.000-07:00

In balta, Delta Dunarii

2009-03-18T10:20:00.000-07:00

Biserica lipoveneasca din Mila 23, Tulcea

2009-02-22T02:48:00.000-08:00

Alexandra

2009-02-22T02:25:00.001-08:00

Alexandra

2009-02-22T02:22:00.001-08:00

Prietenii mei din Brastavatu, Olt

2009-02-18T09:54:00.000-08:00

Mascati de la Birsanesti, Bacau

2009-02-18T09:53:00.001-08:00

Mascati din Birsanesti, Bacau

2009-02-18T09:51:00.000-08:00