miercuri, 16 septembrie 2009

Austriacul, japoneza şi lele Frăsina – lecţii de antropologia diferenţei

Am revenit în Poeniţa cu emoţia fiului risipitor. Între timp, risipisem într-adevăr o mare cantitate de energie, timp şi resurse financiare în diferite proiecte care mă ţinuseră departe de satul de la poalele Făgăraşului, în care mai era o mînă de bătrîni care-şi trăiau a doua tinereţe în amintiri. În drum spre munţi, plănuisem să mă abat cei cîţiva kilometri care despart şoseaua naţională dintre Braşov şi Sibiu de dealurile care înconjoară Poeniţa. În plus, aflasem că satul, ai cărei membri se numărau la prima mea venire pe degetele de la o mînă, îşi deschisese hotarul şi căpătase, printr-un contract juridic de vînzare-cumpărare a unei case, profilul involuntar a ceea ce McLuhan numea, providenţial, „sat global”. Benefiaciarii contractului, un cuplu la fel de postmodern din epoca globalizării, format dintr-un austriac căsătorit cu o japoneză, se hotărîseră să-şi împartă destinul în satul românesc unde, aşa cum aveau să ne mărturisească mai tîrziu, aflaseră că se trăieşte, neatins de morbul stresului şi gălăgia cancerigenă, pînă la matusalemica vîrstă de 90 de ani.
Ajunsă în sat, aveam să trec repede de la orgia culinară la care mă supunea zilnic lele Frăsina, gazda mea, la politeţea culturală a schimburilor alimentare care aveau să inspire, ca o muză cu calităţi de bucătăreasă, întîlnirile cu cei doi aspiranţi străini la valorile biologice ale satului românesc. Aveam să străbat, astfel, drumul presărat cu tot soiul de bariere culturale între cele două case, traversînd munţii de plăcinte cu brînză şi mărar, cratiţele imense cu verze (varză ardelenească la cuptor, cu afumătură) şi oalele burtoase de ciorbă de fasole verde cu lapte prins, dreasă cu slană şi liniştită cu pahare de vişinată, al căror număr se pierdea în aburii discuţiei aprinse cu nea’ Sandu. Etapa următoare a maratonului alimentar avea să fie mîncarea ascetică a cuplului global, în casa cărora fusesem invitaţi pentru a aprecia preschimbările. Pe jumătate amuzat, pe jumătate încărcat de admiraţie, nea’ Sandu ne povestea despre felul, plin de curiozitate a celor doi străini, în care era „exploatat” în privinţa cunoştinţelor sale de botanică şi bucătărie românească. Astfel încît, ca-ntr-un adevărat mariaj cu natura, Ştefan şi Gyunko, cei doi venetici în Poeniţa, reuşiseră să găsească o întrebuinţare alimentară oricărei plante scăpate de suspiciunea necomestibilului, culminînd, spre hazul întregului sat, cu supa de morcov sălbatic care împînzea şanţurile.
Ajunşi în casa săsească a celor doi, refăcută după planurile asigurării unui confort rudimentar, aveam să mă minunez eu însămi de aspectul de muzeu antropologic al locuinţei, deschisă aproape oricărui curios. Fost şofer de autocar la diverse agenţii turistice din Austria, Ştefan colecţionase numeroase obiecte din peregrinările lui: piese de îmbrăcăminte din Tibet, diverse obiecte de cult din Japonia, cufere, vederi, tot felul de suveniruri din toate colţurile lumii, pe care acum le depozitase în podul transformat în mansardă, în care trona un Buddha bine hrănit. Vorbind o română destul de clară, pe care o expunea cu mîndrie în fraze lungi care să-i demonstreze calităţile lingvistice, Ştefan se lăuda cu cea mai bună „achiziţie” a tuturor călatoriilor, la care renunţase în favoarea unui trai „departe de lumea dezlănţuită”. Gyunko, care se mîndrea la rîndul ei cu statutul de consoartă şi „achiziţie rară”, începuse să rupă şi ea cîteva cuvinte pe româneşte, pe care, ca aparţinătoare a unei culturi cu limbă monosilabică, avea tendinţa să le „rupă” într-adevăr în cuvinte mai scurte, pe care mai apoi ascultătorul trebuia să le decodifice completîndu-le cu silabele lipsă. Necăjirea ei atunci cînd nu reuşea să materializeze în cuvinte ceea ce avea în gînd, concretizată într-o strîngere tăcută a pleoapelor sau o privire laterală, nesfîrşită şi încordată, stîrnea hazul tuturor şi mai ales al lui Ştefan, cu care vorbea într-o engleză melodioasă, cu îndulciri asiatice.
Invitaţi la masă, aveam să ne înfruptăm pustniceşte dintr-un ceai verde servit de Gyunko (care trăia, probabil, nostalgia sake-ului culturii ei). Ceaiul fusese îmbogăţit cu o pîine indiană (un fel de foi crocante, foarte subţiri şi foarte condimentate), care exprima o cu totul altă realitate materială a conceptului românesc de pîine, concretizată într-o cantitate care deseori scapă măsurii. Vizita se încheiase tîrziu în noapte, după discuţii interminabile, piperate de glumele lui Ştefan, care reuşea să surprindă în cel mai fin mod subtilităţile limbii române, ea însăşi un subiect inepuizabil. Plecasem de la gazdele noastre, care ne „petrecuseră”, româneşte, pînă în poartă, cu promisiunea întoarcerii vizitei şi a unei expoziţii culinare româneşti cu degustare, la casa lelei Frăsina. Gazda noastră, ca un antropolog cultural care nu poate dormi din cauza emoţiilor atunci cînd se află pentru prima dată în apropierea comunităţii pe care urmează să o cerceteze, avea să ne chestioneze sistematic şi aproape ştiinţific asupra obiceiurilor alimentare ale celor doi străini. Noaptea (pentru că „schimburile culturale” se prelungeau pînă tîrziu) avea să se încheie cu remarca demonstrativă a lelei Frăsina: „Mi-or adus şi mie d-ăştea, da’ n-am putut să mînc. Da’ plăcintele mele să vezi cum le-or mîncat!”. Plecăm la culcare cu puţin înainte de zori, înecaţi de sughiţurile rîsului. Ziua următoare se anunţa la fel de lungă prin întoarcerea vizitei, care ne transforma în gazde care-şi expun resursele culturale în faţa musafirilor.
A doua zi, încă din zori, eram prezenţi pe baricadele pregătirii unei mese cu caracter evident culturalo-demonstrativ. Pe altarul inter-culturalităţii urmau să fie sacrificate cîteva ciosvîrte sănătoase de oaie şi cîţiva mititei mari cît nişte cîrnaţi bavarezi, totul stropit cu vişinata şi pălinca lui nea’ Sandu, pe care ni le oferea, generos şi cu mîndrie, ca pe un însemn al bucuriei de a ne afla la aceeaşi masă (pe care o abandonasem însă în favoarea statului pe lîngă foc). Pe lele Frăsina, conştientă de superioritatea verzelor ei asupra oricărui tip de mîncare exotică, vizita celor doi n-o neliniştea la fel ca pe noi, care sufeream din cauza unui post auto-impus de teama de a nu împuţina cantitatea imensă a sacrificiului.
Spre seară, vocea melodioasă a lui Gyunko – „Tanti Frosino!” (un fel de a/o, la limita abia perceptibilă dintre cele două vocale) – ne vestea sosirea mult-asteptaţilor musafiri. Vegetarieni prin religie (un buddhism ale cărui urme se regăseau în podul casei), Ştefan şi Gyunko şi-au călcat repede pe inimă şi principii, cu delicateţea musafirului care ştie să se bucure de generozitatea gazdei sale. Peste cîteva ore, lipsa de obişnuinţă a lui Gyunko în a savura vişinata cu înghiţituri mici, care să-i păcălească tăria, se dedase la maramureşeanul obicei de a da băutura peste cap pentru a vedea cerul prin fundul paharului golit. Evident, totul spre hazul nostru şi mai ales al lui Ştefan, ale cărui remarci în limba română (pe care Gyunko încerca să le dezlege ca pe ghicitorile Sfinxului) arătau că îşi însuşise nu doar cunoştinţele lingvistice, ci toată încărcătura de amuzament a cuvintelor româneşti. Curînd, seara avea să se transforme într-un curs de alimentaţie tradiţională în care conferenţiam, pe rînd, fiecare, prezidaţi de lele Frăsina, ale cărei cunoştinţe ne umpleau de reverii culinare. Şi, cum era firesc, discuţiile aveau să se lărgească cu altele din categoria diferenţei, mergînd pînă la nedumerirea lelei atunci cînd cei doi musafiri şi-au exprimat convingerile religioase: „Şi cum adică, voi nu credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos care a mîntuit pe toată lumea?”. Răspunsul negativ avea să adîncească dilema: „Şi nici chiar în Dumnezeu Tatăl?”. Explicaţiile suplimentare cu privire la Buddha şi nirvana aveau să conducă, invariabil, spre simularea înţelegerii şi abandonul discuţiei în favoarea unui subiect care ne reunea sub aceeaşi zodie gurmandă. Ca şi în seara precedentă, aveam să plecăm tîrziu la culcare, ghiftuiţi de consecineţele benefice ale împrietenirii.
Ziua următoare, ca într-un adevărat potlatch local, Gyunko ne aducea o specialitate japoneză din fasole şi un soi de îndulcitor, ale cărei consistenţă şi aspect aveau să ne readucă în domeniul traducerii culturale a lelei Frăsina: „Parc-ar hi marmeladă.” Refuzul ei temporar de a gusta din ofrande exprima pe deplin nedumerirea din ajun: „Auzi tu, să stai lîngă biserică şi să nu calci acolo cînd bate cloporu’. Orice-ar zice ei de Buddha ăsta, da’ chiar nici la sfînta biserică...”. Ne-am amuzat de vorbele lelei Frăsina, dar îi înţelegeam pe deplin contrarierea: trecută prin puşcării, cu viaţă grea, trăită fără revolte, ci cu căutarea soluţiilor, oricît de grele sau riscante, de multe ori credinţa în Dumnezeu îi fusese singurul sprijin. Mai tîrziu, prinşi pe muchia abruptă a crestei munţilor, aveam să invocăm şi noi, pe tăcute, sprijinul pe care îl avusese ea.
Am plecat din Poeniţa cu sentimentul pe care trebuie să-l fi avut fiul înainte de călătoria care urma să-i risipească întreaga avere: fericită şi bogată, dar fără să ştiu ceea ce purtam cu mine. Lele Frăsina îmi transmisese, involuntar, întregul mesaj al rînduielii satului ei, pe care la rîndul ei o moştenise de la ai săi.

8 comentarii:

  1. Multumesc de comment. Si mie imi place ce scrii, chiar ma preocupa mult partea asta de romanism, traditii, si-i simt lipsa pentru ca n-am prea stat "la tara". Nu-i de mirare ca din generatia asta a mea sunt atatia care vor sa plece din Romania, multi nici nu stiu cate ii leaga de aici. S-au dezradacinat asa. Si foarte frumoase pozele.

    RăspundețiȘtergere
  2. Daca o iei etimologic, etnologia (etnos - popor, logos - stiinta) ar cam fi stiinta culturilor diferitelor comunitati sau grupuri cu caracter etnic; un fel de antropologie mai aplicata la scara comunitatilor etnice. Practic, asta inseamna sa mergi in comunitatile respective si sa stai acolo, incercind sa surprinzi care sint trasaturile reprezentative. Poti face asta cu diferite metode, cea mai recomandata este observatia participativa (incepi sa te implici in comunitatea pe care o cercetezi ca sa poti oferi o interpretare "din interior").
    Etnologia pe care o practicam noi presupune sa mergi in mijlocul comunitatii respective (poti merge la sat sau la oras, la fel de bine) si sa vezi "pe viu" ceea ce ai de gind sa studiezi (si aici pot fi mii de subiecte). Etnologia ar studia, asadar, orice forma, fenomen, manifestare culturala a unui grup.La fel de bine insa poti practica o etnologie de cabinet (cu care eu insa nu prea sint de acord), adica studiezi fenomenele culturale neluind contact cu comunitatile despre care vorbesti, ci prin intermediul cercetarilor anterioare.
    Discutiile despre ce ar fi "etnologia" sint extrem de lungi, nu stiu (si tind sa cred ca mai mult am naucit decit am lamurit) cit am fost de clara...

    RăspundețiȘtergere
  3. Hmmm... Johnny Cash, Hurt... Una din preferatele mele... Dar de unde atita ura de dupa usa? Ori la vedere, ori deloc! :p

    RăspundețiȘtergere
  4. Postarea asta m-a fascinat poate intr-o mai mare masura decat ma fascineaza meseria ta (de care nu prea aveam habar pana sa incep sa-ti urmaresc blogul) si asta penru ca din punctul meu de vedere (cu siguranta deformat din cauze profesionale) postarea asta este un reportaj de cea mai buna calitate, de la tematica, pana la forma.
    Cu parere de rau, realizez ca in presa din romanica, sunt prea putini "etnologi" :), marea majoritate a jurnalistilor habar nu au ce presupune o documentare riguroasa.
    Revenind la postare; ma-i convins ca Poenita, e un spatiu plin de esente, iar prezenta a celor doi "intrusi" are un grad de inedit , care ma face, o data-n plus sa ma gandesc serios ca trebuie sa calc acolo.

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc, Octavian! Ce scriu aici pe blog este un fel de etnologie "afectiva" si foarte personala pe care o practic, dar care in cadrul academic unde lucrez trebuie sa se transforme in "lucrari academice", in care esti obligat sa elimini afectivitatea ca sa te poti numi "cercetator obiectiv". In ceea ce priveste cercetarea etnologica, eu am insa o cu totul alta conceptie, care intra de multe ori in contradictie cu normele institutionale ale academicienilor din Institutul nostru...
    As fi foarte fericita daca ai ajunge acolo in sat, sint convinsa ca ti-ar placea mult de tot, desi este in acelasi in timp foarte trist... Iti recomand satul asta din toata inima! Si astept povestea ta in imagini despre Poenita. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Draga Cristina, nu stiu daca micul meu comentariu va fi la inaltimea blogului pe care il realizezi tu, dar poate ca si parerea "celor mici" da oarece satisfactie... Am citit si vazut cu drag toate povestile si fotografiile ce le-ai postat anul asta, cu toate tusele si matusele de prin tara si, Doamne,ce inima mare am si cat sunt de mandra ca am cunoscut pe cineva care stie si intelege cata frumusete si sfintenie se ascunde dincolo de un bordei ce sta gata sa se darame si dincolo de cele brazdari sapate de vremuri pe fetele atat de senine ale dragelor "matusi". Doamne ajuta in tot ce faci si sa-ti dea Dumnezeu multa "afectivitate"sa poti lasa peste tot pe unde vei merge si cate putin si din partea mea....Mitropolita Mami

    RăspundețiȘtergere
  7. Nici nu stiti cita bucurie mi-ati facut! Cred insa ca ati folosit vorbe prea mari pentru un amarit de blog. Sper sa ne revedem cit mai curind in Ceahlau sau in Bucovina! Poate chiar la Bucuresti, unde va astept cu drag. :) Multe salutari sotului dumneavoastra si multe imbratisari Iustinei!

    RăspundețiȘtergere